Ce s-a întâmplat? De ce nu a luptat Dumnezeu pentru evrei, aşa cum făcuse în trecut? Sau de ce nu le-a cerut să poarte un război de eliberare? Se schimbase punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la războaie? Nu. În schimb, avusese loc o schimbare radicală în privinţa evreilor. Aceştia nu l-au recunoscut pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, ca fiind Mesia (Faptele 2:36). Prin urmare, naţiunea Israel a pierdut relaţia specială pe care o avusese cu Dumnezeu (Matei 23:37, 38).

Naţiunea iudaică şi Ţara Promisă nu se mai bucurau de protecţie divină, iar evreii nu mai puteau pretinde că războaiele lor aveau sprijinul sau aprobarea lui Dumnezeu. Aşa cum a prezis Isus, binecuvântările de care avusese parte naţiunea Israel datorită aprobării divine au fost acordate unei noi naţiuni, de natură spirituală, numite ulterior în Biblie „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6:16; Matei 21:43). Congregaţia alcătuită din creştini unşi de spirit s-a dovedit a fi Israelul lui Dumnezeu, o naţiune spirituală. Demn de remarcat este că, în secolul I, lor li s-a spus: „Acum sunteţi poporul lui Dumnezeu” (1 Petru 2:9, 10).

Întrucât creştinii din secolul I deveniseră „poporul lui Dumnezeu”, avea să lupte Dumnezeu pentru ei ca să-i elibereze de sub dominaţia romană? Sau avea el să le permită să poarte război împotriva asupritorilor lor? Nicidecum. În cazul războaielor decretate de Dumnezeu, El stabileşte când trebuie să aibă loc un astfel de război, aşa cum s-a arătat în articolul anterior. Dumnezeu nu a purtat războaie pentru creştinii din secolul I, nici nu i-a autorizat să se implice în conflictele lumii. Este cât se poate de clar că în secolul I Dumnezeu nu a purtat război împotriva răutăţii şi a oprimării.

Prin urmare, asemenea slujitorilor lui Dumnezeu din vechime, creştinii din secolul I trebuiau să aştepte timpul când El avea să pună capăt răutăţii şi oprimării. Prin urmare, ei nu erau autorizaţi să pornească război împotriva duşmanilor. Învăţăturile lui Isus Cristos au arătat în mod clar lucrul acesta. De exemplu, el nu le-a poruncit continuatorilor lui să poarte războaie, ci le-a spus: „Continuaţi să-i iubiţi pe duşmanii voştri şi să vă rugaţi pentru cei care vă persecută” (Matei 5:44). Prezicând timpul când Ierusalimul din secolul I urma să fie atacat de armatele romane, Isus le-a poruncit discipolilor să nu lupte, ci să fugă, ceea ce au şi făcut (Luca 21:20, 21).

În plus, sub inspiraţie divină, apostolul Pavel a scris: „Nu vă răzbunaţi singuri, . . . căci este scris: «Răzbunarea este a mea, eu voi răsplăti, zice Iehova»” (Romani 12:19). Pavel cita cuvintele din Leviticul 19:18 şi Deuteronomul 32:35, rostite de Dumnezeu cu secole mai înainte. După cum s-a arătat în articolul anterior, o modalitate prin care Dumnezeu i-a făcut dreptate poporului său din vechime a fost aceea de a-l ajuta să lupte împotriva duşmanilor. Prin urmare, cuvintele lui Pavel arată că  punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la război nu se schimbase. Şi în secolul I, Dumnezeu a considerat că războiul este un mijloc legitim de a le face dreptate slujitorilor săi şi de a pune capăt diverselor forme de oprimare şi răutate. Totuşi, la fel ca în vechime, Dumnezeu era cel care stabilea când să aibă loc un astfel de război şi cine să ia parte la el.

Bineînţeles, Dumnezeu nu i-a autorizat pe creştinii din secolul I să poarte războaie. Dar ce putem spune despre zilele noastre? A autorizat Dumnezeu vreun grup de oameni să poarte războaie? Sau este acum timpul ca Dumnezeu să intervină şi să lupte în favoarea slujitorilor săi? Cum consideră Dumnezeu războiul în prezent? Ultimul articol al seriei va răspunde la aceste întrebări.