HERODOT, un istoric grec care a trăit cu aproximativ 2 500 de ani în urmă, a descris un obicei al egiptenilor din zilele sale: „La petrecerile bogătaşilor, după ce ospăţul s-a terminat, un om face ocolul mesei cu o raclă în care e o păpuşă de lemn, lucrată şi zugrăvită atât de meşteşugit că închipuie aidoma un mort. Păpuşa nu-i mai mare decât un cot sau doi. Arătându-i-o fiecăruia din oaspeţi, omul îi îndeamnă: «Aruncă-ţi ochii la aceasta, apoi bea şi te veseleşte; după moarte şi tu vei fi la fel»“ (Herodot, Istorii, vol. II, cartea II, Ed. Teora Universitas, Bucureşti, 1998).

Nu numai egiptenii din vechime aveau această concepţie despre viaţă şi moarte. Şi în zilele noastre, expresia „să mâncăm, să bem şi să ne distrăm“ este des folosită. Dacă viaţa se termină când murim, de ce să n-o trăim din plin? De ce să aspirăm la valori morale înalte? N-ar fi normal să trăim doar pentru prezent dacă totul se sfârşeşte odată cu moartea? Apostolul Pavel a folosit cuvintele de mai sus pentru a descrie atitudinea oamenilor care nu credeau în înviere: „Dacă morţii nu vor fi sculaţi, «să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri»“ (1 Corinteni 15:32).

Bineînţeles, Pavel nu credea că morţii sunt uitaţi pentru totdeauna. El nutrea convingerea că ei vor reveni la viaţă, având perspectiva de a trăi veşnic. Convingerea lui Pavel avea la bază învierea lui Cristos Isus. Apostolul era sigur că acest eveniment extrem de important avusese loc. * De fapt, această înviere a fost evenimentul uluitor care le-a întărit credinţa primilor creştini.

 Dar ce însemnătate are pentru noi învierea lui Isus? De unde ştim că a avut loc cu adevărat? În continuare, vom vedea ce argumente aduce Pavel în sprijinul învierii într-o scrisoare adresată creştinilor care locuiau în Corint.

Unii creştini din Corintul antic aveau îndoieli cu privire la înviere, iar alţii nu credeau deloc în înviere. În prima scrisoare adresată creştinilor din acest oraş, apostolul arată care ar fi fost consecinţele dacă învierea n-ar fi fost un fapt real. El a scris: „Dacă într-adevăr nu există înviere a morţilor, nici Cristos nu a fost sculat din morţi. Iar dacă Cristos nu a fost sculat din morţi, predicarea noastră este zadarnică şi credinţa noastră este zadarnică. Pe lângă aceasta, suntem găsiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu . . . credinţa voastră este zadarnică: voi sunteţi încă în păcatele voastre. . . . Şi cei care au adormit în moarte, care erau uniţi cu Cristos, au pierit“ (1 Corinteni 15:13–18).

„Li s-a arătat la peste cinci sute de fraţi odată. . .. Pe urmă i s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor şi, ultimului dintre toţi, mi s-a arătat şi mie.“ (1 Corinteni 15:6–8)

Pavel face o afirmaţie greu de combătut: Dacă morţii nu vor învia, nici Cristos, care a murit, nu a fost sculat din morţi. Ce ar însemna aceasta? Predicarea veştii bune ar fi zadarnică şi o mare minciună. De fapt, învierea lui Cristos este un element-cheie al doctrinei creştine, fiind în strânsă legătură cu unele dintre cele mai importante învăţături ale Bibliei, cum ar fi suveranitatea lui Dumnezeu, numele şi Regatul său, precum şi salvarea noastră. Dacă învierea n-ar fi avut loc, mesajul transmis de Pavel şi de ceilalţi apostoli ar fi fost lipsit de valoare.

De asemenea, dacă Cristos nu a fost sculat din morţi, credinţa creştină n-ar avea niciun rost, ar fi lipsită de conţinut şi s-ar baza pe o minciună. În plus, Pavel şi ceilalţi discipoli ar fi minţit nu numai cu privire la învierea lui Isus, ci şi cu privire la Iehova Dumnezeu, cel care, potrivit cuvintelor lor, l-a înviat pe Isus. De asemenea, afirmaţia „Cristos a murit pentru păcatele noastre“ ar fi falsă. Dacă Salvatorul însuşi n-a fost salvat din moarte, cum putea el să-i salveze pe alţii? (1 Corinteni 15:3) Aceasta ar însemna că speranţa în înviere a creştinilor care muriseră, unii dintre ei ca martiri, n-a fost altceva decât o iluzie.

Pavel a concluzionat: „Dacă numai în viaţa aceasta am sperat în Cristos, suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii“ (1 Corinteni 15:19). Asemenea altor creştini, Pavel a suferit pierderi, a fost persecutat, a trecut prin greutăţi şi a murit deoarece a crezut în înviere şi în tot ce va deveni posibil datorită ei. Cât de zadarnice ar fi fost toate acestea dacă învierea ar fi fost o minciună!

Pavel era convins că învăţăturile creştine nu se bazau pe o minciună. El ştia că Isus înviase şi le-a prezentat pe scurt corintenilor dovezile în favoarea învierii: ‘Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, a fost îngropat, a fost sculat din morţi a treia zi, potrivit Scripturilor, şi i s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece’. * Pavel adaugă: „După aceea, li s-a arătat la peste cinci sute de fraţi odată, dintre care majoritatea sunt în viaţă şi astăzi, iar unii au adormit în moarte. Pe urmă i s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor şi, ultimului dintre toţi, mi s-a arătat şi mie“ (1 Corinteni 15:3–8).

 Pavel îşi începe argumentaţia în sprijinul învierii afirmând cu convingere că Cristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat. Pe ce se baza încrederea sa? În primul rând, pe declaraţiile multor martori oculari. După ce a înviat, Isus li s-a arătat pe rând unor persoane (inclusiv lui Pavel), unor grupuri mici şi chiar unei mulţimi de 500 de oameni. Fără îndoială, mulţi dintre aceştia primiseră cu neîncredere vestea că Isus înviase (Luca 24:1–11). Majoritatea martorilor oculari erau încă în viaţă pe timpul lui Pavel şi puteau confirma că Isus li se arătase după înviere (1 Corinteni 15:6). Mărturia a unu sau a doi martori putea fi contestată cu uşurinţă, dar nu şi mărturia a cinci sute sau chiar a mai mulţi martori oculari.

De asemenea, să remarcăm că Pavel foloseşte de două ori expresia „potrivit Scripturilor“ când spune că Isus a murit, a fost îngropat şi a înviat. Aceste evenimente confirmau că profeţiile din Scripturile ebraice despre Mesia se împliniseră, dovedind astfel că Isus era cu adevărat promisul Mesia.

Deşi au existat martori oculari ai învierii, iar Scripturile au profeţit că Isus va învia, învierea lui a fost şi continuă să fie un subiect controversat. Unii susţin că trupul său a fost furat de discipoli, care au pretins apoi că au fost martori ai învierii sale. Însă discipolii nu aveau nici puterea, nici autoritatea să treacă de gărzile romane care păzeau mormântul. Alţii cred că apariţiile de după înviere ale lui Isus au fost simple închipuiri. Această ipoteză este contrazisă de faptul că Isus li s-a arătat în diferite ocazii mai multor persoane. De asemenea, ar fi logic să credem că o închipuire le-a dat apostolilor să mănânce, aşa cum s-a întâmplat când înviatul Isus li s-a arătat în Galileea? (Ioan 21:9–14) Mai mult decât atât, putea  o închipuire să le spună oamenilor s-o atingă? (Luca 24:36–39)

Alţii susţin că învierea a fost o înşelătorie pusă la cale de discipoli. Dar ce ar fi obţinut ei dacă ar fi procedat astfel? Discipolii au fost batjocoriţi şi au îndurat multe suferinţe, iar unii dintre ei chiar au murit din cauză că au depus mărturie despre înviere. Ar fi riscat ei atât de mult doar pentru a susţine o minciună? În plus, prima oară ei au depus mărturie la Ierusalim, chiar sub privirile persecutorilor, care căutau motive să-i condamne.

Învierea le-a dat discipolilor curaj să depună mărturie despre Domnul lor în pofida celor mai aprige persecuţii. Credinţa în înviere a devenit o parte esenţială a doctrinei creştine. Primii creştini nu şi-au pus viaţa în pericol doar pentru a depune mărturie despre un învăţător înţelept care a fost ucis. Ei au fost dispuşi să-şi rişte viaţa pentru a anunţa că Isus a înviat deoarece faptul acesta demonstra că el era Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, o persoană vie, cu multă autoritate, care îi sprijinea şi îi îndruma. Învierea lui era o garanţie că şi ei vor învia. Într-adevăr, dacă Isus n-ar fi fost sculat din morţi, creştinismul n-ar mai fi existat. Dacă Isus n-ar fi înviat, probabil că astăzi nici măcar n-am fi auzit de el.

Dar ce însemnătate are pentru noi învierea lui Cristos?