Călătorii antice dincolo de hotarele Mediteranei

Astăzi, oamenilor li se pare un lucru cât se poate de firesc să urce la bordul unui avion şi să zboare de pe un continent pe altul. Însă v-ar surprinde să aflaţi că şi oamenii din timpurile biblice reuşeau să ajungă în regiuni îndepărtate?

CU CIRCA o mie de ani înainte de Cristos, regele Solomon şi-a format o flotă de corăbii ce naviga pe mare împreună cu flota regelui Tirului pentru a aduce în Israel lucruri de valoare din alte regiuni ale pământului (1 Regi 9:26–28; 10:22). În secolul al IX-lea î.e.n., profetul Iona s-a îmbarcat în portul mediteranean Iope, din Israel, pe o corabie cu destinaţia Tarsis * (Iona 1:3). În secolul I e.n., apostolul Pavel a făcut o călătorie pe mare pornind din Cezareea (Israel) şi ajungând în oraşul Puteoli (actualmente Pozzuoli, Italia), din golful Neapole (Faptele 27:1; 28:13).

Istoricii consideră că, în zilele apostolului Pavel, negustorii din bazinul mediteranean traversau de obicei Marea Roşie în drumul lor spre India şi că, pe la jumătatea secolului al II-lea, unii s-au aventurat chiar până în China. * Însă ce se cunoaşte despre călătoriile  timpurii spre vest, dincolo de hotarele Mediteranei? Cât de departe au reuşit să ajungă navigatorii antici?

Fenicienii — primii stăpâni ai mărilor

Cu secole înainte de timpul lui Pavel, popoarele mării au întemeiat colonii comerciale în Occident. Se crede că fenicienii, care ocupau teritoriul Libanului de azi, au ajuns la Atlantic prin anul 1200 î.e.n. În aproximativ 1100 î.e.n. au întemeiat oraşul portuar Gadir, în prezent oraşul spaniol Cádiz, la ieşirea din strâmtoarea Gibraltar. Acest oraş constituia o bogată sursă de argint, extras din minele locale, dar şi de cositor, ce era adus de negustori din regiunile Atlanticului.

Istoricul grec Herodot consemnează că, în secolul al VII-lea î.e.n., faraonul Neco a format în nordul Mării Roşii o flotă de corăbii feniciene, cârmuite de marinari fenicieni. Acestea trebuiau să înconjoare Africa dinspre est spre vest.

Pe vremea aceea, fenicienii aveau deja experienţă de secole în explorarea coastelor Africii. Totuşi, întrucât porneau spre sud de-a lungul coastei africane dinspre Atlantic şi întâmpinau curenţi şi vânturi potrivnice, marinarii nu reuşeau să ajungă prea departe. Însă, cu ocazia acestei expediţii inedite, povesteşte Herodot, fenicienii şi-au început călătoria din Marea Roşie îndreptându-se spre sud de-a lungul coastei estice a Africii şi au ajuns în apele Oceanului Indian. Pe la jumătatea anului, au coborât pe uscat, au semănat pământul şi au rămas acolo până când au strâns recolta, iar apoi au plecat din nou la drum pe mare. În al treilea an al călătoriei, scrie Herodot, exploratorii fenicieni au terminat de înconjurat continentul african, au intrat în apele Mediteranei şi s-au întors în Egipt.

În încheierea relatării sale, Herodot afirmă că fenicienii au povestit lucruri greu de crezut. De pildă, ei au spus că, în timp ce navigau pe lângă extremitatea sudică a Africii, aveau soarele în dreapta. Într-adevăr, era greu pentru un grec din antichitate să creadă aşa ceva. Cineva care trăise toată viaţa la nord de ecuator era obişnuit să vadă soarele în sud. Astfel, când se îndrepta spre vest, soarele era la stânga lui. Însă la Capul Bunei Speranţe, aflat la sud de ecuator, la amiază soarele este la nord, adică la dreapta celui ce merge spre vest.

Relatarea lui Herodot a constituit secole la rând obiectul a numeroase dezbateri printre istorici. Multora li se pare incredibil ca marinarii lumii antice să fi înconjurat continentul african. Totuşi, în opinia erudiţilor, faraonul Neco a organizat într-adevăr o asemenea expediţie, iar lunga călătorie a fenicienilor a fost posibilă, date fiind experienţa şi cunoştinţele lor în domeniul navigaţiei. „Avem toate motivele să credem că s-a întreprins această călătorie. Nu există niciun indiciu care să arate că un echipaj de marinari fenicieni n-ar fi putut realiza expediţia în modul şi perioada de timp descrise de Herodot“, afirmă istoricul Lionel Casson. Deşi nu se poate şti cu exactitate în ce măsură este verosimilă relatarea lui Herodot, ea ne ajută să ne facem o idee cu privire la eforturile neobosite ale popoarelor vremii de a călători pe mare spre ţinuturi necunoscute.

Pytheas călătoreşte spre nord

Fenicienii n-au fost singurul popor din bazinul mediteranean care a călătorit spre vest, aventurându-se în apele Atlanticului. Una dintre coloniile întemeiate de marinarii greci pe coastele Mediteranei a fost Massalia, anticul corespondent al oraşului francez Marsilia. Massalia era un oraş prosper, datorită comerţului pe mare şi pe uscat. Negustorii trimiteau din Massalia în nord vin, ulei şi obiecte de bronz şi primeau de acolo minereuri şi chihlimbar. Fără îndoială, locuitorii Massaliei doreau să ştie exact unde se găseau aceste mărfuri de preţ. Astfel, în jurul anului 320 î.e.n., Pytheas, din Massalia, a pornit în căutarea acelor tărâmuri nordice îndepărtate.

După ce s-a întors, Pytheas a scris un jurnal despre călătoriile sale, intitulat Călătorie  pe ocean. Deşi textul original grecesc al cărţii sale nu mai există, cel puţin 18 scriitori ai antichităţii citează din ea. Din aceste citate reiese că Pytheas a descris cu atenţie mareele, mările, geografia şi populaţiile din regiunile prin care a trecut. El s-a folosit de un gnomon (instrument utilizat în antichitate în navigaţie) pentru a măsura cu aproximaţie înălţimea la care se afla soarele deasupra orizontului la amiază. În acest fel putea estima distanţa pe care o parcursese spre nord.

Pytheas a făcut această călătorie motivat de interesul lui pentru ştiinţă. Însă este puţin probabil ca explorarea ştiinţifică să fi fost principalul obiectiv al acestei expediţii. Erudiţii sugerează că expediţia lui Pytheas a fost organizată şi finanţată de cetatea Massalia, care, mânată de interese comerciale, l-a însărcinat pe Pytheas să găsească o rută maritimă spre acele coaste îndepărtate, unde se aflau chihlimbarul şi mult râvnitele minereuri de cositor. Încotro s-a îndreptat, aşadar, Pytheas?

Spre Bretania, spre Britannia şi spre noi orizonturi

După cât se pare, Pytheas a navigat în jurul Iberiei şi apoi de-a lungul coastei Galliei până în Bretania, unde a acostat. De unde ştim lucrul acesta? Una dintre măsurătorile efectuate pentru a determina poziţia soarelui deasupra orizontului — pe care a făcut-o probabil pe uscat — corespunde poziţiei unui loc din nordul Bretaniei. *

Locuitorii Bretaniei erau buni constructori de corăbii şi marinari iscusiţi, care făceau negoţ cu Britannia. Cornwall, aflat în extremitatea sud-vestică a Britanniei, era bogat în zăcăminte de cositor, un component de bază al bronzului. Aceasta a fost următoarea destinaţie a lui Pytheas. În jurnalul său, el descrie mărimea Britanniei şi menţionează forma ei oarecum triunghiulară, ceea ce sugerează că a navigat de jur împrejurul ei.

Nu se cunoaşte cu exactitate traseul urmat de Pytheas, însă este posibil ca el să fi trecut printre Britannia şi Irlanda, debarcând pe Insula Man, situată la o latitudine ce corespunde cu cea de-a doua măsurătoare a poziţiei soarelui făcută de Pytheas. Cea de-a treia măsurătoare a făcut-o probabil de pe Insula Lewis, din arhipelagul Hebridelor, aflat în largul coastei vestice a Scoţiei. Se presupune că de acolo şi-a continuat călătoria spre nord până la Insulele Orkney, situate la nord de Scoţia, întrucât în jurnalul  său, din care citează şi Pliniu cel Bătrân, se arată că acestea erau alcătuite din 40 de insule.

După şase zile de călătorie pe mare din Britannia spre nord, a scris Pytheas, se ajungea la o insulă numită Thule. Mai mulţi scriitori antici numesc Insula Thule ţara soarelui de la miazănoapte. După încă o zi de călătorie, a mai scris el, se ajungea la marea cea „îngheţată“. Dar unde era acest ţinut descris de Pytheas ca fiind Thule? Iată un subiect ce a generat multe polemici. Unii spun că ar fi vorba de Insulele Feroe, alţii, de Norvegia, iar alţii, de Islanda. Indiferent unde se afla, scriitorii antichităţii îl considerau a fi „cel mai îndepărtat tărâm nordic din câte se cunosc“.

Se presupune că Pytheas s-a întors în Britannia urmând în mare parte aceeaşi rută, iar apoi a terminat de înconjurat întreaga insulă. Nu se ştie dacă, înainte de a se întoarce în bazinul Mediteranei, a explorat coasta nordică a continentului european. Cert este că Pliniu cel Bătrân îl citează pe Pytheas ca pe o autoritate în ce priveşte regiunile unde se găsea chihlimbar. În antichitate, această substanţă preţioasă se găsea în Iutlanda, o parte a Danemarcei de azi, şi pe ţărmul sudic al Mării Baltice. Este posibil ca Pytheas să fi aflat despre aceste regiuni vizitând oricare dintre porturile din estul Britanniei. Din câte se cunoaşte, Pytheas nu a spus că ar fi mers personal în aceste regiuni.

O altă figură marcantă a lumii antice care a scris despre expediţiile sale în Britannia a fost Iulius Caesar. În 55 î.e.n., el a debarcat în sudul insulei. Apoi, până în anul 6 e.n., în urma altor campanii, romanii au ajuns tocmai în nordul Iutlandei.

Noi orizonturi ale cunoaşterii

Exploratorii fenicieni şi greci au împins hotarele lumii antice dincolo de Mediterană şi de Atlantic, până în sudul Africii şi în îndepărtata Arctică. Toate aceste călătorii spre ţinuturi necunoscute, explorările şi comerţul intens au îmbogăţit considerabil zestrea de cunoştinţe a lumii din acele timpuri. Da, pentru lumea acelor vremuri se deschideau noi orizonturi ale cunoaşterii!

Scrierile antice care au supravieţuit până în prezent ne oferă doar o imagine vagă a expediţiilor de atunci. Câţi alţi marinari neînfricaţi n-au explorat mările? Câţi nu s-au întors acasă fără să scrie despre locurile văzute? Şi câţi nu şi-au părăsit meleagurile natale fără să se mai întoarcă vreodată? Aceste întrebări rămân deocamdată fără răspuns. Însă mărturiile antice ne ajută să ne facem o idee despre răspândirea creştinismului timpuriu. (Vezi  chenarul de mai sus.)

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 29]

 Vestea bună este „predicată în toată creaţia de sub cer“

În 60 e.n.—61 e.n., apostolul Pavel a scris că vestea bună fusese „predicată în toată creaţia de sub cer“ (Coloseni 1:23). A vrut el să spună că discipolii lui Cristos ajunseseră cu vestea bună în India, în Orientul Îndepărtat, în Africa, în Spania, în Gallia, în Britannia, în regiunea Mării Baltice şi în Insula Thule, amintită de Pytheas? Nu ştim sigur, dar este puţin probabil.

Ştim însă sigur că vestea bună a ajuns în regiuni foarte îndepărtate. De exemplu, iudeii şi prozeliţii care au acceptat creştinismul la Penticosta din anul 33 e.n. au semănat apoi seminţele noii lor credinţe în Parţia, în Elam, în Media, în Mesopotamia, în Arabia, în Asia Mică, în regiunea Libiei aflată spre Cirena şi în Roma, practic în toată lumea cunoscută de cei cărora le-a scris Pavel (Faptele 2:5–11).

[Diagrama/Harta de la paginile 26, 27]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Potrivit consemnării lui Herodot, marinarii ce navigau pe lângă extremitatea sudică a Africii aveau soarele în dreapta

[Harta]

AFRICA

MAREA MEDITERANĂ

OCEANUL INDIAN

OCEANUL ATLANTIC

[Diagrama/Harta de la paginile 28, 29]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Lunga călătorie pe mare a navigatorului grec Pytheas

[Harta]

IRLANDA

ISLANDA

NORVEGIA

Marea Nordului

BRETANIA

BRITANNIA

PENINSULA IBERICĂ

COASTA DE NORD A AFRICII

MAREA MEDITERANĂ

Marsilia