Masacru într-o şcoală — mângâiere pentru victime

PRIMA pagină a ziarului era neagră. Pe ea scria un singur cuvânt: „Warum?“ (De ce?). Această întrebare s-a aflat pe buzele tuturor, după ce un tânăr înarmat, în vârstă de 17 ani, a ucis fără motiv 15 oameni în Winnenden, o localitate din sudul Germaniei, iar apoi s-a sinucis. În toată Germania, steagurile au fost coborâte în bernă, vestea despre tragicul eveniment răspândindu-se ca un fulger în întreaga lume.

 Winnenden este un orăşel prosper, pitoresc, mărginit de vii şi livezi. Dimineaţa zilei de 11 martie 2009 a început cu activităţile cotidiene la Colegiul Tehnic Albertville. Deodată, la ora 9.30, violenţa şi haosul au luat locul liniştii din oraş.

Un tânăr s-a năpustit în fosta sa şcoală înarmat cu un pistol pe care îl luase din dormitorul părinţilor lui. În câteva clipe, el a împuşcat mortal nouă elevi şi trei profesoare, care se aflau în trei clase şi pe coridorul şcolii, şi a rănit alte câteva persoane. Poliţia a sosit imediat la faţa locului. Ucigaşul a fugit prin grădina unei clinici de psihiatrie din apropiere, unde a omorât un angajat. Apoi, s-a urcat într-o maşină, obligându-l pe şofer să conducă sub ameninţarea cu pistolul. După ce au parcurs aproape 40 de kilometri, şoferul a reuşit să scape. Ajuns la un centru de vânzări auto, agresorul l-a ucis pe vânzător şi un client şi a rănit grav doi poliţişti care încercau să-l prindă. În cele din urmă, încolţit de poliţie, ucigaşul s-a împuşcat în cap.

Cei ce l-au cunoscut pe atacator au spus că era un adolescent obişnuit, care dorea să fie acceptat de cei din jur şi să aibă prieteni. Atunci, cum se explică cele întâmplate? Se bănuieşte că tânărul suferea de depresie. De asemenea, el practica jocuri de tir cu aer comprimat şi juca pe calculator jocuri extrem de violente. Dar sunt mii de tineri care aleg această formă de relaxare, afirmă unii. Ce se poate spune însă despre victimele acestui masacru? Au fost alese intenţionat sau au fost împuşcate la întâmplare? S-au făcut diverse speculaţii în legătură cu faptul că printre victime au fost opt fete şi un singur băiat. Nimeni însă nu a putut oferi o explicaţie logică.

Primele reacţii

„Când fiul meu m-a sunat să-mi spună despre atacul din şcoală, nu mi-a venit să cred. Dar, când am auzit maşinile poliţiei şi ambulanţele gonind pe străzi, am intrat în panică“, povesteşte Heike. Din câte se pare, reacţia promptă a poliţiei l-a împiedicat pe agresor să comită alte crime în şcoală. După ce şcoala a fost evacuată, la faţa locului au ajuns paramedici, psihologi şi preoţi, care au muncit până la epuizare pentru a le acorda îngrijire elevilor.

Între timp au apărut şi reporterii, care au încercat să le ia interviuri elevilor, mulţi dintre ei fiind încă în stare de şoc. Un elev a numărat 28 de care de televiziune, reprezentând 26 de posturi, parcate în faţa şcolii. Competiţia dintre reporteri a fost acerbă, fiind date publicităţii tot felul de ştiri ale căror detalii nu erau verificate. Chiar în ziua masacrului, un reporter a mers la familia uneia dintre elevele ucise pentru a cere fotografii. Alţii le-au dat bani unor elevi ca să le permită să-i fotografieze. Cuprinşi de isteria momentului, se pare că unii reporteri n-au reuşit să realizeze un echilibru între dorinţa de a difuza ştiri înaintea altora şi necesitatea de a manifesta consideraţie şi respect faţă de victime.

Cum se întâmplă adesea în asemenea situaţii, oamenii s-au îndreptat spre religie pentru a găsi alinare şi pentru a înţelege de ce se întâmplă asemenea tragedii. În ziua masacrului, s-a ţinut o slujbă ecumenică. Mulţi au apreciat această iniţiativă, dar cei ce doreau să primească  mângâiere din Cuvântul lui Dumnezeu şi aşteptau răspunsuri la întrebările care îi chinuiau au fost profund dezamăgiţi. O familie a asistat la funeraliile unei colege de clasă a fiului lor. Iată ce a relatat mama băiatului: „Un episcop a vorbit despre suferinţele lui Iov. Mă aşteptam să spună ce învăţăm noi de la el sau să le aducă puţină mângâiere celor îndoliaţi. N-a spus însă niciun cuvânt despre cauza acelor suferinţe sau despre ce s-a întâmplat în final cu Iov“.

Un bărbat a fost foarte nemulţumit de cuvintele lipsite de conţinut pe care le-a auzit la această slujbă. În urmă cu aproape 30 de ani, el studiase Biblia cu Martorii lui Iehova. Acum asistă din nou la întrunirile lor de la Sala Regatului.

Valisa, o elevă de 14 ani care studiază în mod regulat Biblia cu Martorii lui Iehova, se afla într-o clasă de lângă cea unde avusese loc tragedia. La auzul împuşcăturilor, a început să se roage lui Iehova. Mai târziu, când a fost întrebată cum făcea faţă situaţiei, ea a spus că cele petrecute confirmau ce învăţase ea din Biblie referitor la zilele din urmă (2 Timotei 3:1–5). Văzând două Martore care îi vizitau pe semenii lor pentru a le împărtăşi câteva cuvinte încurajatoare, o doamnă în vârstă s-a apropiat de ele şi le-a spus: „Şi alţi oameni ar trebui să facă ce faceţi voi“. Deşi acest masacru a fost tragic şi şocant, el i-a determinat pe unii să asculte cu interes mesajul de speranţă şi de mângâiere din Cuvântul lui Dumnezeu.

Efecte traumatizante

Desigur, nici cele mai consolatoare cuvinte nu pot înlătura şocul şi disperarea simţite de cei afectaţi în mod direct de tragedie. Nu există cuvinte care să aline pe deplin durerea unui părinte care şi-a pierdut copilul sau să diminueze şocul suferit de poliţistul care, ajuns la şcoală, a aflat că soţia sa se număra printre victime.

Elevii care au trăit acele clipe de coşmar, precum şi familiile lor, au fost extrem de afectaţi. Când agresorul a deschis focul, Vassilios a sărit pe geam. El îşi aminteşte: „În timp ce săream pe fereastră, m-am rugat lui Iehova. Credeam că o să mor. Eram convins că spuneam ultima mea rugăciune“. În săptămânile care au urmat, Vassilios a avut coşmaruri şi n-a vrut să vorbească cu nimeni. Ceea ce îl enerva cel mai mult era neobrăzarea cu care mass-media profita de pe urma masacrului, făcând publice tot felul de ştiri, dar şi insensibilitatea celor ce doreau să afle cu orice preţ detalii despre acest atac. Cu timpul a putut să suporte din nou realitatea.

Jonas, un coleg de clasă al lui Vassilios, a fost martor la uciderea a cinci dintre colegii săi. Iată ce spune el: „La început nu mi-a fost greu să vorbesc despre cele întâmplate; era ca şi cum aş fi povestit un film de groază. Dar acum îmi este foarte greu să spun ce simt. Trec uşor de la o dispoziţie la alta. Uneori nu vreau să vorbesc deloc despre asta, alteori nu mă mai opresc“. Şi Jonas are coşmaruri şi nu poate să doarmă.

După câteva zile de la producerea tragediei, elevii au primit înapoi bunurile personale pe care le avuseseră în clasă. Traumatologii au avertizat că aceste obiecte ar putea trezi amintiri dureroase. La început, Jonas n-a vrut nici măcar să se atingă de geacă, de rucsac şi de casca de motociclist. Se speria de oricine semăna cu ucigaşul sau care avea un rucsac asemănător cu al acestuia. Când părinţii lui Jonas vizionau  un film şi se auzeau împuşcături, el devenea foarte agitat. Specialiştii s-au străduit să le ajute pe victime să depăşească stările cauzate de acest eveniment traumatizant.

Jürgen, tatăl lui Jonas, lucrează la clinica al cărei angajat a fost ucis de agresor. Jürgen spune că mulţi părinţi şi unii colegi de-ai săi s-au chinuit cu întrebări de genul: „De ce?“ şi „Ce s-ar fi întâmplat dacă . . . ?“ De exemplu, o angajată a clinicii care l-a văzut dintr-un balcon pe agresor trecând prin grădină a fost atât de afectată de gândul că şi ea ar fi putut fi împuşcată, încât a fost nevoie să i se administreze tratament psihiatric.

Cum au fost ajutaţi unii să facă faţă

Ce i-a ajutat pe unii să depăşească această experienţă îngrozitoare? Jürgen remarcă: „Deşi uneori îmi este greu, îmi face bine compania unor persoane care se gândesc la mine. Contează mult să ştii că nu eşti singur“.

Şi Jonas a apreciat interesul altora faţă de el: „Mulţi îmi trimit vederi şi mesaje ca să mă încurajeze. Unii mă salută cu versete biblice, pe care apoi le citesc. E un gest frumos“. Ce anume îl mai ajută pe Jonas? „Când mă trezesc noaptea şi mă simt copleşit, mă rog. Uneori ascult muzică sau înregistrări audio ale revistei Treziţi-vă!“ a El mai spune că ştie din Biblie de ce au loc asemenea tragedii: Satan este conducătorul lumii, iar noi trăim în timpul sfârşitului. Tatăl lui Jonas afirmă că toate aceste idei îi ajută să depăşească situaţia.

În curând, suferinţa va lua sfârşit!

În câteva zile, zona din faţa şcolii s-a umplut cu flori, lumânări şi scrisori. Kerstin a observat că unii oameni au scris bileţele în care întrebau de ce s-a întâmplat un lucru atât de îngrozitor şi de ce Dumnezeu nu a intervenit. Considerând că aceste întrebări meritau un răspuns, Kerstin şi alte două Martore au scris o scrisoare pe care au pus-o lângă celelalte.

Cu ocazia ceremoniei dedicate celor dispăruţi în acest masacru, un post de televiziune a arătat scrisoarea lui Kerstin şi a citat primele rânduri: „De ce? În zilele din urmă, această întrebare răsună din ce în ce mai tare, precum şi întrebările: «Unde era Dumnezeu? De ce a permis el să se întâmple o asemenea tragedie?»“. Din nefericire, nu a fost citată decât prima parte a scrisorii.

De ce din nefericire? Deoarece în continuare se explica şi care este cauza tuturor suferinţelor şi se arăta că Dumnezeu „va înlătura tot răul provocat de oameni“. Apoi scrisoarea adăuga: „În ultima carte a Bibliei, Dumnezeu spune că va şterge orice lacrimă din ochii oamenilor, iar moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi. Lucrurile de odinioară au trecut“. Iehova Dumnezeu îi va învia pe cei morţi. Sub Regatul său, care va veni în curând, nu vor mai exista tragedii, masacre sau suferinţe. Dumnezeu a promis: „Iată! Eu fac toate lucrurile noi!“ (Revelaţia 21:4, 5).

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Pe o ilustrată primită de Jonas scria: „Ne gândim la tine“

[Provenienţa fotografiei de la pagina 9]

Focus Agency/WPN

[Provenienţa fotografiei de la pagina 9]

© imagebroker/Alamy

[Provenienţa fotografiei de la pagina 10]

Foto: picture alliance

[Provenienţa fotografiei de la pagina 11]

Foto: picture alliance