„CÂND am auzit anunţul despre excluderea fiului nostru, am simţit că întregul meu univers se prăbuşeşte, îşi aminteşte Julian. Era fiul cel mare şi eram foarte apropiaţi; făceam multe lucruri împreună. Fusese mereu un băiat exemplar. Deodată însă a început să aibă un comportament inacceptabil. De multe ori, soţia mea plângea şi nu ştiam cum s-o consolez. Ne tot întrebam unde am greşit ca părinţi.”

De ce se poate spune că excluderea este o măsură iubitoare, din moment ce produce atâta durere? Care sunt motivele biblice pentru care se ia o măsură atât de drastică? Şi ce anume duce la excludere?

Un Martor al lui Iehova este exclus când există în acelaşi timp doi factori. În primul rând, un Martor botezat comite un păcat grav. În al doilea rând, el nu se căieşte.

Deşi nu aşteaptă perfecţiune de la noi, Iehova a stabilit pentru slujitorii săi unele norme privitoare la sfinţenie. De exemplu, Iehova ne cere să evităm păcate grave, precum imoralitatea sexuală, idolatria, furtul, extorcarea, crima şi spiritismul (1 Cor. 6:9, 10; Rev. 21:8).

Nu sunteţi de acord că normele sfinte ale lui Iehova sunt rezonabile şi au menirea să ne ocrotească? Cine nu-şi doreşte să trăiască în mijlocul unor oameni paşnici, oneşti şi demni de încredere? Aşa sunt fraţii şi surorile noastre de credinţă, deoarece, când ne-am dedicat lui Dumnezeu, toţi i-am promis că vom trăi în armonie cu îndrumările din Cuvântul său.

Dar ce se întâmplă dacă, din cauza slăbiciunilor, un Martor botezat comite un păcat grav? În trecut, unii slujitori fideli ai lui Iehova au făcut astfel de greşeli, însă Dumnezeu nu i-a respins cu desăvârşire. Un exemplu bine cunoscut este cel al regelui David. El a comis adulter şi crimă; totuşi, profetul Natan i-a spus: „Iehova lasă să treacă păcatul tău” (2 Sam. 12:13).

Dumnezeu a iertat păcatul lui David deoarece David s-a căit sincer (Ps. 32:1-5). În mod asemănător, un slujitor al lui Iehova din prezent va fi exclus doar dacă nu se căieşte sau dacă face în continuare ce este rău (Fap. 3:19; 26:20). Dacă bătrânii care alcătuiesc comitetul judiciar nu observă o căinţă sinceră din partea lui, ei trebuie să-l excludă.

La început ne-am putea gândi că decizia de a-l exclude este o măsură drastică sau chiar lipsită de bunătate, îndeosebi dacă suntem în relaţii apropiate cu cel exclus. Totuşi, Cuvântul lui Iehova ne dă motive întemeiate să credem că această decizie este o dovadă de iubire.

Isus a spus că „înţelepciunea este dovedită dreaptă de lucrările ei”, sau de rezultatele ei (Mat. 11:19.) Decizia înţeleaptă de a exclude o persoană care a păcătuit şi care nu se căieşte produce rezultate bune. Să analizăm trei dintre ele:

Excluderea onorează numele lui Iehova. Deoarece purtăm numele lui Iehova, comportamentul nostru se răsfrânge inevitabil asupra numelui său (Is. 43:10). Aşa cum conduita unui copil le poate aduce fie onoare, fie ruşine părinţilor săi, tot aşa părerea oamenilor despre Iehova va depinde într-o oarecare măsură de conduita bună sau rea a celor care îi poartă numele. De exemplu, în zilele lui Ezechiel, oamenii din naţiuni asociau numele lui Iehova cu iudeii (Ezec. 36:19-23). Aşadar, numele bun al lui Dumnezeu va fi onorat dacă cei care îl poartă trăiesc în armonie cu normele morale ale lui Iehova.

Dacă am practica imoralitatea, am dezonora numele sfânt al lui Dumnezeu. Apostolul Petru i-a îndemnat pe creştini: „Ca nişte copii ascultători, nu vă mai conformaţi dorinţelor pe care le aveaţi înainte în neştiinţa voastră, ci, în armonie cu Cel Sfânt care v-a chemat, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt!»” (1 Pet. 1:14-16). O conduită curată şi sfântă aduce onoare numelui lui Dumnezeu.

Însă, dacă un Martor al lui Iehova practică ce este rău, prietenii şi cunoştinţele lui vor observa probabil acest lucru. Excluderea arată că Iehova are un popor curat, care respectă îndrumările Bibliei pentru a rămâne sfânt. Odată, un bărbat a venit la o întrunire de la o sală a Regatului din Elveţia şi a spus că dorea să devină un membru al congregaţiei. Sora lui fusese exclusă pentru imoralitate. El a spus că dorea să facă parte dintr-o organizaţie care „nu tolerează conduita rea”.

Excluderea ocroteşte congregaţia creştină, care este curată. Apostolul Pavel i-a avertizat pe creştinii din Corint cu privire la pericolul de a le permite celor care păcătuiesc cu bună ştiinţă să rămână în mijlocul lor. El a comparat influenţa rea a acestora cu efectul pe care îl are plămădeala asupra întregii frământături. „Puţină plămădeală dospeşte toată frământătura”, a spus Pavel. Apoi, el i-a îndemnat: „Înlăturaţi-l din mijlocul vostru pe răul acela!” (1 Cor. 5:6, 11-13).

Se pare că persoana la care s-a referit Pavel practica imoralitatea cu neruşinare, iar alţi membri ai congregaţiei chiar începuseră să caute justificări pentru conduita lui (1 Cor. 5:1, 2). Dacă un păcat atât de grav era tolerat, alţi creştini s-ar fi putut simţi îndemnaţi să urmeze practicile imorale din acel oraş depravat. Ignorarea păcatelor făcute cu bună ştiinţă încurajează o atitudine nepăsătoare faţă de normele divine (Ecl. 8:11). În plus, păcătoşii care nu se căiesc ar putea deveni ‘stânci ascunse sub apă’ şi ar putea distruge credinţa altor membri ai congregaţiei (Iuda 4, 12).

Excluderea îl poate face pe cel care a păcătuit să-şi vină în fire. Odată, Isus a vorbit despre un tânăr care a părăsit casa părintească şi şi-a irosit moştenirea ducând o viaţă depravată. Fiul risipitor a învăţat din proprie experienţă că viaţa departe de casa părintească era grea şi deşartă. În cele din urmă, fiul şi-a venit în fire, s-a căit şi a hotărât să se întoarcă la familia sa (Luca 15:11-24). Modul în care l-a descris Isus pe acel tată iubitor, care s-a bucurat că fiul său şi-a schimbat atitudinea, ne ajută să înţelegem sentimentele lui Iehova. El ne asigură: „Nu-mi găsesc plăcerea în moartea celui rău, ci doresc mai degrabă ca el să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască” (Ezec. 33:11).

În mod asemănător, s-ar putea ca persoanele excluse, care nu mai fac parte din congregaţia creştină – familia lor spirituală – , să ajungă să înţeleagă ce au pierdut. Meditarea la consecinţele amare ale conduitei lor păcătoase şi la zilele  mai fericite când aveau o relaţie bună cu Iehova şi cu slujitorii săi i-ar putea ajuta să-şi vină în fire.

Iubirea şi fermitatea sunt esenţiale pentru a se ajunge la rezultatul dorit. Psalmistul David a spus: „Dacă m-ar lovi cel drept, aceasta ar fi bunătate iubitoare şi, dacă m-ar mustra, ar fi ulei pe capul meu” (Ps. 141:5). Să ne gândim la un alpinist care cade răpus de oboseală într-o zi geroasă de iarnă. El intră în hipotermie şi se simte ameţit. Dacă adoarme în zăpadă, va muri. În timp ce aşteaptă salvamontiştii, tovarăşul său de drum îl pălmuieşte din când în când ca să rămână treaz. Deşi s-ar putea să-l doară, acest lucru îi poate salva viaţa. În mod asemănător, David a recunoscut că ar fi fost spre binele lui să fie corectat de un om drept, chiar dacă ar fi suferit din această cauză.

De multe ori, excluderea constituie disciplinarea de care cel ce a greşit are nevoie. După aproximativ zece ani, fiul lui Julian, menţionat la începutul articolului, şi-a făcut ordine în viaţă şi s-a întors în congregaţie. În prezent slujeşte ca bătrân. El spune: „Faptul că am fost exclus m-a pus faţă-n faţă cu consecinţele stilului meu de viaţă. Am avut nevoie de acea disciplinare” (Evr. 12:7-11).

Într-adevăr, excluderea este o tragedie pe plan spiritual. Însă ea nu trebuie să devină neapărat un dezastru ireparabil. Pentru ca excluderea să-şi atingă scopul, cu toţii avem un rol.

Bătrânii care au sarcina neplăcută de a-i comunica celui care a păcătuit că a fost exclus se străduiesc să reflecte iubirea lui Iehova. Ei îi explică în mod clar şi cu bunătate ce paşi trebuie să facă pentru a fi reintegrat. Pentru a le aminti celor excluşi cum se pot întoarce la Iehova, bătrânii îi pot vizita periodic pe cei ce dau semne că şi-au schimbat comportamentul. *

Membrii familiei pot arăta iubire faţă de congregaţie şi faţă de cel care a greşit respectând decizia privitoare la excludere. „El era în continuare fiul meu, explică Julian, însă modul său de viaţă a pus o barieră între noi.”

Toţi membrii congregaţiei pot manifesta o iubire bazată pe principii evitând să discute sau să aibă legături cu cel exclus (1 Cor. 5:11; 2 Ioan 10, 11). În felul acesta, ei susţin disciplinarea pe care i-a dat-o Iehova prin intermediul bătrânilor. În plus, ei pot arăta mai multă iubire şi pot oferi mai mult sprijin familiei celui exclus. Membrii acesteia suferă mult şi n-ar trebui făcuţi să simtă că şi ei sunt privaţi de compania fraţilor de credinţă (Rom. 12:13, 15).

Julian spune: „Excluderea este o măsură necesară, care ne ajută să trăim în armonie cu normele lui Iehova. Pe termen lung, în pofida durerii pe care o produce, ea dă rezultate bune. Dacă aş fi tolerat conduita greşită a fiului meu, el nu şi-ar fi revenit niciodată”.