Relatare de Leonard Smith

În adolescenţă, m-au impresionat două fragmente din Biblie. Şi acum, după mai bine de 70 de ani, îmi amintesc momentul în care am înţeles versetul din Zaharia 8:23. Aici sunt menţionaţi „zece oameni“ care apucă „poala hainei unui iudeu“ şi îi spun: „Vrem să mergem cu voi, căci am auzit că Dumnezeu este cu voi“.

IUDEUL îi reprezintă pe creştinii unşi, iar cei „zece oameni“, pe „alte oi“, sau pe „ionadabi“, cum li se mai spunea în trecut * (Ioan 10:16). Mi-am dat seama că împlinirea speranţei mele de a trăi veşnic pe pământ depinde de sprijinul loial pe care îl acord clasei unse.

Al doilea pasaj biblic care m-a impresionat profund este ilustrarea lui Isus despre oi şi capre, consemnată în Matei 25:31–46. „Oile“ îi reprezintă pe cei care primesc o judecată favorabilă în timpul sfârşitului deoarece le fac bine fraţilor unşi ai lui Cristos. Fiind un tânăr ionadab, mi-am spus: „Len, dacă vrei să fii considerat oaie de Cristos, trebuie să-i sprijini pe fraţii săi unşi, acceptând conducerea lor pentru că Dumnezeu este cu ei“. Gândul acesta mă îndrumă în viaţă de peste şapte decenii.

„CARE ESTE LOCUL MEU?“

Mama s-a botezat în 1925 în sala de întruniri de la Betel. Sala se numea Tabernacolul din Londra şi era folosită de fraţii din zonă. Eu m-am născut în 15 octombrie 1926. În martie 1940, am făcut pasul botezului la un congres din Dover, un oraş de coastă din Anglia. Am ajuns să iubesc adevărul din Biblie. Deoarece mama era creştină unsă, prima ‘poală a hainei unui iudeu pe care am apucat-o’ a fost chiar a mamei mele. La vremea aceea, tata şi sora mea mai mare nu-i slujeau lui Iehova. Eu şi mama făceam parte din congregaţia Gillingham (sud-estul Angliei), alcătuită în majoritate din creştini unşi. Mama a fost pentru mine un exemplu excelent de zel în predicare.

În septembrie 1941, la un congres din oraşul Leicester, s-a ţinut un discurs intitulat „Integritate“, în care s-a discutat despre controversa referitoare la suveranitatea universală. Discursul m-a ajutat să înţeleg pentru prima oară că şi noi suntem implicaţi în controversa dintre Iehova şi Satan. De aceea, trebuie să stăm de partea lui Iehova şi să ne păstrăm integritatea faţă de Suveranul Universului.

La acel congres s-a pus accentul pe serviciul de pionier, tinerii fiind îndemnaţi să-şi propună acest obiectiv. Cuvântarea intitulată „Locul pionierilor în organizaţie“ m-a făcut să mă întreb:  „Ce pot spune despre mine? Care este locul meu?“. Atunci m-am convins că datoria mea de ionadab era să ajut cât mai bine clasa creştinilor unşi în lucrarea de predicare. Am completat cererea pentru pionierat chiar acolo, în Leicester.

PIONIERATUL ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI

În 1 decembrie 1941, când aveam 15 ani, am fost numit pionier special. Primul meu partener de pionierat a fost mama, dar, după aproximativ un an, a trebuit să renunţe din cauza problemelor de sănătate. Filiala din Londra mi-a repartizat alt partener, pe Ron Parkin, care, în prezent, este membru al Comitetului Filialei din Puerto Rico.

Am fost trimişi în Broadstairs şi Ramsgate, două oraşe de coastă din districtul Kent. Locuiam într-o cameră închiriată. Subsidiul lunar primit de un pionier special era de 40 de şilingi (opt dolari americani). După ce plăteam chiria, ne rămâneau foarte puţini bani pentru celelalte necesităţi. Uneori nu ştiam cum ne vom asigura următoarea masă. Dar, într-un fel sau altul, Iehova s-a îngrijit mereu de noi.

Eu şi partenerul meu mergeam mult cu bicicletele. Deseori le încărcam până la refuz şi trebuia să pedalăm contra vântului puternic ce bătea dinspre Marea Nordului. Altă greutate cu care ne-am confruntat în repartiţia din Kent au fost raidurile aeriene ale armatei germane. Rachetele V-1, care aveau drept ţintă Londra, zburau foarte aproape de sol. Odată, am fost nevoit să sar de pe bicicletă şi să mă arunc într-un şanţ deoarece o bombă a zburat chiar deasupra capului meu şi a explodat într-un câmp din apropiere. Cu toate acestea, îmi aduc aminte cu mult drag de anii petrecuţi acolo ca pionier.

SUNT ŞI EU UNUL DINTRE „BĂIEŢII DE LA BETEL“

Mama a vorbit mereu admirativ despre Betel. „Îţi doresc din toată inima să fii şi tu unul dintre băieţii de la Betel!“, îmi spunea ea. Aşa că vă puteţi imagina bucuria şi surprinderea mea când, în ianuarie 1946, am fost invitat să lucrez trei săptămâni la Betelul din Londra. La sfârşitul acelei perioade, Pryce Hughes, servul de filială, mi-a cerut să rămân la Betel. Instruirea pe care am primit-o acolo m-a modelat pentru tot restul vieţii.

Familia Betel număra pe atunci aproximativ 30 de membri, majoritatea tineri necăsătoriţi, dar şi câţiva creştini unşi, printre care Pryce Hughes, Edgar Clay şi Jack Barr, care a devenit ulterior membru al Corpului de Guvernare. A fost un privilegiu să-i susţin încă din tinereţe pe fraţii lui Cristos lucrând sub supravegherea spirituală a acestor „stâlpi“ (Gal. 2:9).

Într-o zi, mi s-a spus că o soră mă aştepta la intrarea în Betel. Spre surprinderea mea, era mama, cu un pachet sub braţ. Mi-a spus că nu vrea să intre ca să nu mă întrerupă din lucru. Mi-a dat pachetul şi a plecat. Înăuntru era o haină călduroasă de iarnă. Gestul ei plin de iubire mi-a amintit de Ana, care venea la tabernacol ca să-i aducă fiului ei Samuel o tunică (1 Sam. 2:18, 19).

ŞCOALA GALAAD, O EXPERIENŢĂ DE NEUITAT

În 1947, eu şi alţi patru fraţi şi surori care slujeau la Betel am fost invitaţi la Şcoala Galaad. Anul următor, am urmat cursurile celei de a unsprezecea clase.  Când am sosit în nordul statului New York, unde se ţinea şcoala, era un frig de crăpau pietrele. Cât de bine mi-a prins haina de la mama!

Cele şase luni petrecute la Galaad au fost de neuitat. Mi-am lărgit orizontul cunoscând cursanţi din 16 ţări. Pe lângă instruirea spirituală de la Iehova, m-am bucurat şi de colaborarea cu creştini maturi. Unul dintre colegi, Lloyd Barry, unul dintre instructori, Albert Schroeder, şi John Booth, supraveghetorul Fermei Regatului (unde se ţinea Şcoala), au devenit membri ai Corpului de Guvernare. Preţuiesc mult sfaturile înţelepte pe care mi le-au dat aceşti fraţi şi exemplul lor de loialitate faţă de Iehova şi faţă de organizaţia sa.

ÎN LUCRAREA ITINERANTĂ ŞI ÎNAPOI LA BETEL

La terminarea Şcolii Galaad am fost numit supraveghetor de circumscripţie în statul american Ohio. Aveam doar 21 de ani, dar fraţii au privit cu bunăvoinţă entuziasmul meu tineresc. În circumscripţia aceea am învăţat multe de la fraţii cu experienţă.

După câteva luni am fost invitat să mă întorc la Betelul din Brooklyn pentru a primi mai multă instruire. În acea perioadă, i-am cunoscut pe fraţii Milton Henschel, Karl Klein, Nathan Knorr, T. J. (Bud) Sullivan şi Lyman Swingle, adevăraţi „stâlpi“, care făceau sau urmau să facă parte din Corpul de Guvernare. M-am îmbogăţit mult pe plan spiritual văzând cum se achită ei de responsabilităţi şi observându-le calităţile. Încrederea mea în organizaţia lui Iehova a crescut foarte mult. La sfârşitul perioadei de instruire, am fost trimis înapoi în Europa.

Mama a murit în februarie 1950. După înmormântare, am avut o discuţie deschisă cu tata şi cu sora mea, Dora. I-am întrebat ce aveau de gând să facă în ce priveşte adevărul acum că mama nu mai era, iar eu plecasem de acasă. Au fost de acord să discute subiecte spirituale cu Harry Browning, un frate uns pe care-l respectau mult. În mai puţin de un an, tata şi Dora s-au botezat. Mai târziu, tata a fost numit serv în congregaţia Gillingham. După moartea lui, Dora s-a căsătorit cu un bătrân de congregaţie pe nume Roy Moreton şi i-a slujit cu loialitate lui Iehova până la moartea ei, survenită în 2010.

DAU O MÂNĂ DE AJUTOR ÎN FRANŢA

La şcoală, învăţasem franceza, germana şi latina, iar, dintre toate trei, franceza era limba pe care o cunoşteam cel mai puţin. De aceea, am avut sentimente contradictorii când mi s-a cerut să dau o mână de ajutor la Filiala din Paris. Am avut privilegiul să lucrez cu servul de filială Henri Geiger, un frate uns în vârstă. Nu mi-a fost mereu uşor în repartiţia primită şi am făcut, fără îndoială, multe greşeli, dar am învăţat să colaborez mai bine cu alţii.

Primul congres internaţional postbelic din Paris a avut loc în anul 1951. Am participat şi eu la organizarea congresului. Léopold Jontès, un tânăr supraveghetor itinerant, a venit la Betel ca să mă ajute. Mai târziu, el a fost numit coordonatorul filialei. Congresul s-a ţinut la Palatul Sporturilor, din apropierea Turnului Eiffel. Au venit delegaţi din 28 de ţări. În ultima zi a congresului, cei 6 000 de Martori francezi au fost încântaţi să vadă în auditoriu 10 456 de persoane.

Când am sosit în Franţa, vorbeam foarte prost limba franceză. Greşeala mea a fost că n-am scos  niciun cuvânt în franceză până nu m-am simţit sigur pe ce spun. Dar dacă nu faci greşeli, nu eşti corectat şi, prin urmare, nu progresezi.

M-am hotărât să îndrept situaţia înscriindu-mă la o şcoală unde se preda limba franceză pentru străini. Mergeam la cursuri în serile când nu aveam întruniri. Am început să iubesc limba franceză, iar această iubire a crescut cu trecerea anilor. Efortul meu s-a dovedit util, deoarece am putut să ajut Filiala din Franţa la traducerea publicaţiilor din engleză în franceză. Cu timpul, am devenit eu însumi traducător. A fost o onoare să contribui la transmiterea hranei spirituale de la sclavul fidel către fraţii francofoni din toată lumea (Mat. 24:45–47).

CĂSĂTORIA ŞI ALTE PRIVILEGII

În 1956, m-am căsătorit cu Esther, o pionieră din Elveţia, pe care o întâlnisem în urmă cu câţiva ani. Cununia a avut loc la Sala Regatului de lângă Betelul din Londra (fostul Tabernacol, unde se botezase mama). Fratele Hughes a ţinut cuvântarea de căsătorie. A fost prezentă şi mama lui Esther, o soră deosebită care avea speranţă cerească. Prin căsătorie, am câştigat o tovarăşă de viaţă loială şi încântătoare. În plus, m-am bucurat de multe discuţii spirituale cu soacra mea, care şi-a încheiat cursa pământească în anul 2000.

După nuntă, Esther şi cu mine am locuit în afara Betelului. Eu am continuat să traduc publicaţiile noastre, iar Esther a slujit ca pionieră specială în suburbiile Parisului. Ea a avut ocazia să ajute câteva persoane să devină slujitoare ale lui Iehova. În 1964, am fost invitaţi să ne mutăm în Betel. Apoi, în 1976, când s-au înfiinţat comitetele de filială, am fost numit membru al Comitetului Filialei din Franţa. De-a lungul anilor, Esther mi-a fost întotdeauna alături.

„NU MĂ VEŢI AVEA MEREU“

Am avut bucuria să mă întorc din când în când la sediul mondial din New York. Cu ocazia acelor vizite, am primit sfaturi preţioase de la diferiţi membri ai Corpului de Guvernare. De exemplu, când mi-am exprimat îngrijorarea cu privire la finalizarea unui proiect la data stabilită, fratele Knorr a zâmbit şi mi-a spus: „Nu te îngrijora. Tu doar munceşte!“. De atunci, când se strâng multe de făcut, în loc să intru în panică, mă apuc de lucru, rezolvând treburile una câte una; de obicei, reuşesc să mă încadrez în timp.

Chiar înaintea morţii sale, Isus le-a zis discipolilor: „Pe mine nu mă veţi avea mereu“ (Mat. 26:11). Noi, cei din clasa alte oi, suntem conştienţi că nu-i vom avea mereu pe fraţii unşi ai lui Cristos pe pământ. În urmă cu peste 70 de ani, ‘am apucat poala hainei unui iudeu’, având privilegiul să colaborez de-a lungul timpului cu mulţi creştini unşi.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 21]

Fratele Knorr a zâmbit şi mi-a spus: „Nu te îngrijora. Tu doar munceşte!“

[Legenda fotografiilor de la pagina 19]

(Stânga) Mama şi tata

(Dreapta) La Galaad în 1948, purtând haina călduroasă primită de la mama

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Traduc discursul fratelui Lloyd Barry ţinut cu ocazia dedicării Filialei din Franţa, 1997

[Legenda fotografiilor de la pagina 21]

(Stânga) Cu Esther în ziua nunţii

(Dreapta) Împreună în lucrarea de predicare