Efectul devastator al morţii

„O FETIŢĂ DE ŞASE ANI S-A SINUCIS.“ Acesta era titlul şocant al unui articol despre moartea tragică a unei fetiţe pe nume Jackie. Mama ei murise de puţin timp de o boală fatală. Înainte de a se arunca în faţa trenului, Jackie le spusese unor rude că vrea „să devină înger ca să fie cu mămica ei“.

Ian avea 18 ani când l-a rugat pe preot să-i explice de ce îi murise tatăl de cancer. Preotul i-a spus că, întrucât tatăl său fusese un om bun, Dumnezeu l-a luat la el în cer. După explicaţia preotului, Ian şi-a zis că nu mai vrea să audă de acest Dumnezeu crud. Viaţa i se părea atât de lipsită de sens, încât s-a gândit că nu merită să trăieşti decât pentru propria plăcere. A început să bea, să se drogheze şi să trăiască în imoralitate. Pierduse complet controlul asupra vieţii sale.

„Cei vii măcar ştiu că vor muri“

Aceste două cazuri nefericite sunt o dovadă a efectului devastator pe care îl are moartea asupra oamenilor, mai ales când vine pe neaşteptate. Trebuie să recunoaştem că toţi suntem conştienţi de ceea ce afirmă Biblia: „Cei vii măcar ştiu că vor muri“ (Eclesiastul 9:5). Însă mulţi preferă să nu se gândească la această realitate crudă. Dar voi? Viaţa ne ocupă atât de mult timpul şi mintea, încât evităm mereu să ne gândim că vom muri, perspectivă ce ne pare foarte îndepărtată.

„Majoritatea oamenilor se tem de moarte şi încearcă să nu se gândească la ea“, se remarcă în The World Book Encyclopedia. Cu toate acestea, un accident grav sau o boală fatală ne poate pune dintr-o dată faţă în faţă cu moartea. Sau poate că înmormântarea unei rude ori a unui prieten ne aminteşte cu amar de ceea ce îl aşteaptă pe fiecare om.

La înmormântări, auzim deseori cuvintele „viaţa merge înainte“. Şi aşa şi este. De fapt, viaţa pare să treacă atât de repede, încât mult prea curând ne trezim în faţa problemelor bătrâneţii. Atunci moartea nu mai e o perspectivă atât de îndepărtată; mergem la prea multe înmormântări, iar prietenii de-o viaţă se duc rând pe rând. Pe mulţi vârstnici îi chinuie întrebarea „Când va fi rândul meu?“.

Marele mister

Nimeni nu neagă realitatea morţii, dar ce se întâmplă după aceea pare un mare mister. Nenumăratele explicaţii contradictorii i-ar putea face pe sceptici să vadă totul ca pe o discuţie inutilă despre ceva necunoscut. Pragmaticii s-ar putea gândi că, întrucât „o viaţă ai“, trebuie să te bucuri de ea din plin.

La polul opus sunt cei care refuză să creadă că totul se sfârşeşte odată cu moartea. Însă ei nu au o idee clară despre ceea ce se  întâmplă după aceea. Unii se gândesc că omul continuă să trăiască într-o fericire eternă, în timp ce alţii cred că vor trăi din nou cândva în viitor, probabil ca o altă persoană.

Rudele îndoliate se întreabă mereu „Unde sunt morţii?“. Cu câţiva ani în urmă, membrii unei echipe de fotbal mergeau la un eveniment sportiv când, deodată, microbuzul lor a fost lovit de un camion şi s-a răsturnat în afara drumului. Cinci membrii ai echipei au murit. Din ziua morţii fiului ei, mama uneia dintre victime e distrusă. Şi acum o frământă întrebarea unde este fiul ei. Merge mereu la mormântul lui şi-i vorbeşte ore în şir cu voce tare. „Nu pot să cred că după moarte nu mai e nimic“, spune ea cu durere, „dar nu am nici o siguranţă că ar fi ceva“.

În mod cert, atitudinea faţă de moarte ne poate afecta viaţa acum, în prezent. Având în vedere reacţiile oamenilor în faţa tragediei morţii, se ridică unele întrebări. Gândiţi-vă cum aţi răspunde la ele. Ar trebuie să uităm de moarte şi să ne concentrăm asupra vieţii? Ar trebui ca prezenţa ameninţătoare a morţii să ne răpească bucuria vieţii? Trebuie o rudă îndoliată să caute la nesfârşit răspuns la întrebarea unde sunt morţii? Trebuie moartea să rămână un mister?