Venerarea icoanelor: o practică străveche

„Icoanele sunt o cale de legătură cu bunătatea şi sacralitatea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi.“ — ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ GREACĂ A AUSTRALIEI

ESTE o zi toridă de august. Razele soarelui luminează puternic treptele de ciment ce duc spre mănăstirea „Prea-sfintei Maici a lui Dumnezeu“ de pe insula Tinos, din Marea Egee. În pofida zăpuşelii, cei peste 25 000 de pelerini ortodocşi greci înaintează anevoios spre icoana bogat ornamentată a mamei lui Isus.

O fată şchioapă, cu faţa crispată de durere şi cu o privire disperată se târâie pe genunchii însângeraţi. Nu departe de ea, o doamnă în vârstă, venită din celălalt capăt al ţării, îşi adună toate forţele pentru a înainta. Un bărbat de vârstă mijlocie, plin de însufleţire şi lac de sudoare, încearcă din răsputeri să-şi croiască drum prin mulţime. Obiectivul lor este să ajungă la icoana Mariei, să o sărute şi să se prosterneze în faţa ei.

Cu siguranţă, aceşti oameni foarte religioşi doresc cu sinceritate să-i aducă închinare lui Dumnezeu. Totuşi, câţi dintre ei sunt oare conştienţi că venerarea icoanelor îşi are originea în practici străvechi, care au existat cu mai multe secole înainte de apariţia creştinismului?

Larga răspândire a icoanelor

În lumea ortodoxă, icoanele sunt omniprezente. În biserici, icoanele care-i reprezintă pe Isus, pe Maria şi pe numeroşi „sfinţi“ sunt la loc de frunte. În semn de veneraţie, credincioşii deseori sărută icoanele, le tămâiază şi aprind lumânări în faţa lor. În plus, majoritatea creştinilor ortodocşi şi-au amenajat acasă un „colţ al icoanelor“, unde rostesc rugăciuni. De obicei, ei spun că, închinându-se în faţa icoanelor, se apropie, de fapt, de Dumnezeu. Mulţi oameni cred că icoanele sunt pline de har dumnezeiesc şi că au puteri miraculoase.

Aceste persoane vor fi, probabil, surprinse să afle că creştinii din secolul I nu erau de acord cu folosirea icoanelor în închinare. Iată ce se spune în cartea Byzantium: „Creştinii din secolul I au moştenit de la iudaism o repulsie faţă de idolatrie şi nu priveau cu ochi buni nici un act de venerare a imaginilor unor sfinţi“. În continuare, cartea face următoarea remarcă: „Începând cu secolul al V-lea, icoanele şi imaginile . . . au ajuns foarte răspândite în închinarea adusă atât în locurile publice, cât şi în locuinţele particulare“. Având în vedere că folosirea icoanelor nu îşi are originea în creştinismul din secolul I, unde a început aceasta?

În căutarea originii icoanelor

Cercetătorul Vitalij Ivanovich Petrenko a scris: „Folosirea imaginilor şi toate tradiţiile legate de  aceasta au început cu mult timp înainte de era creştină şi «îşi au rădăcinile în păgânism»“. Mulţi istorici subscriu la această idee, susţinând că venerarea icoanelor îşi are obârşia în religiile Babilonului, ale Egiptului şi ale Greciei din antichitate. În Grecia antică, imaginile religioase erau statuete cărora le erau atribuite puteri divine. Oamenii credeau că unele dintre ele nu erau făcute de mâini omeneşti, ci, pur şi simplu, căzuseră din cer. Cu ocazia anumitor sărbători, aceste obiecte de cult erau purtate în procesiuni prin tot oraşul; în plus, se ofereau ofrande înaintea lor. „Obiectul de cult era considerat de persoanele evlavioase o zeitate, deşi s-a încercat să se facă . . . o distincţie clară între zeitate şi imaginea ei“, a afirmat dl Petrenko.

Cum au pătruns aceste idei şi practici în creştinism? Acelaşi cercetător a spus că, în secolele care au urmat morţii apostolilor, îndeosebi în Egipt, „convingerile creştinilor s-au lovit de un «amalgam păgân» — credinţe şi practici de origine egipteană, greacă, iudaică, orientală şi romană care erau urmate în paralel cu religia creştină“. Drept rezultat, „artizanii creştini au adoptat o metodă [interconfesională] şi au folosit simboluri păgâne, e adevărat, într-un context nou, însă fără să le fi purificat complet de influenţele păgâne“.

În scurt timp, venerarea icoanelor a devenit „sufletul“ vieţii religioase atât în locurile publice, cât şi în locuinţele particulare. În cartea The Age of Faith (Epoca credinţei), istoricul Will Durant ne arată cum s-a ajuns aici: „Odată cu creşterea numărului de sfinţi veneraţi a apărut necesitatea de a-i identifica şi de a găsi un mijloc prin care să-ţi aminteşti de ei. Astfel s-a făurit un mare număr de imagini ale lor şi ale Mariei; în ce-l priveşte pe Cristos, nu numai imaginea Sa, ci şi crucea Sa au devenit obiecte de devoţiune — pentru cei creduli, ele au ajuns să fie chiar talismane învestite cu puteri magice. Folosindu-şi imaginaţia, oamenii au transformat relicvele, imaginile şi statuetele sacre în obiecte de adoraţie; ei se prosternau şi aprindeau lumânări în faţa lor, le sărutau, le tămâiau, le împodobeau cu flori şi, ca urmare a influenţelor lor oculte, se aşteptau să facă minuni. . . . Părinţii Bisericii şi conciliile  bisericeşti au arătat de repetate ori că imaginile nu erau dumnezei, ci doar mijloace care aminteau de ei; oamenii însă nu au făcut nici o distincţie în această privinţă“.

În prezent, multe persoane care folosesc icoanele în închinare vor spune probabil acelaşi lucru: că nu se închină la imagini, ci doar le respectă. Ele ar putea susţine că folosirea picturilor religioase este justificată, ba chiar indispensabilă, în închinarea adusă lui Dumnezeu. S-ar putea ca şi dumneavoastră să împărtăşiţi această părere. Totuşi apar unele întrebări: Cum priveşte Dumnezeu această chestiune? Nu cumva venerarea icoanelor echivalează cu închinarea la ele? Prezintă această practică vreun pericol ascuns?

[Chenarul/Fotografia de la pagina 4]

Ce sunt icoanele?

Spre deosebire de statuetele folosite de mulţi credincioşi ai Bisericii Romano-Catolice, icoanele sunt imagini bidimensionale care îi reprezintă pe Cristos, pe Maria, pe „sfinţi“ sau pe îngeri. Acestea mai pot înfăţişa unele personaje şi scene biblice sau unele evenimente din istoria Bisericii Ortodoxe. De obicei, ele sunt picturi realizate pe planşete de lemn.

Potrivit convingerilor Bisericii Ortodoxe, „la Icoanele Sfinţilor, imaginea pictată nu este o simplă reprezentare a unor persoane în carne şi oase“. În plus, la icoane „perspectiva se inversează“ — imaginea nu se micşorează în spaţiu. În general „nu există umbre şi nici vreun indiciu că ar fi zi sau noapte“. De asemenea, se crede că „lemnul şi pictura se umplu cu prezenţa lui Dumnezeu“.

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Folosirea imaginilor îşi are originea în practici păgâne

[Provenienţa fotografiei de la pagina 3]

© AFP/CORBIS