Să ne păstrăm vie „speranţa salvării“!
Să ne păstrăm vie „speranţa salvării“!
„Să avem drept coif nădejdea mântuirii [speranţa salvării, NW].“ — 1 TESALONICENI 5:8.
1. Cum ne ajută „speranţa salvării“ să perseverăm?
SPERANŢA salvării o poate ajuta pe o persoană să nu se dea bătută nici chiar în cele mai vitrege situaţii. Cineva care a suferit un naufragiu şi se află într-o barcă de salvare pe mare poate să reziste mai mult dacă ştie că în curând vor sosi ajutoare. În mod asemănător, de mii de ani, speranţa în „salvarea de la Iehova“ i-a susţinut pe oamenii credinţei în timpuri de strâmtorare, iar această speranţă nu a dezamăgit niciodată (Exodul 14:13, NW; Psalmul 3:8; Romani 5:5; 9:33). Apostolul Pavel a comparat „speranţa salvării“ cu „coiful“ armurii spirituale a unui creştin (1 Tesaloniceni 5:8; Efeseni 6:17). Într-adevăr, încrederea că Dumnezeu ne va salva ne protejează facultăţile de gândire, ajutându-ne să ne păstrăm luciditatea în pofida greutăţilor, a opoziţiei sau a tentaţiilor.
2. În ce sens este „speranţa salvării“ un element fundamental al închinării adevărate?
2 „Speranţa nu a fost o caracteristică a lumii păgâne“, a lumii în mijlocul căreia au trăit creştinii din secolul I, se spune în The International Standard Bible Encyclopedia (Efeseni 2:12; 1 Tesaloniceni 4:13). Însă „speranţa salvării“ este un element fundamental al închinării adevărate. În ce fel? Mai întâi de toate, salvarea slujitorilor lui Iehova este pusă în legătură cu propriul său nume. Psalmistul Asaf s-a rugat astfel: „Ajută-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru slava Numelui Tău! Scapă-ne!“ (Psalmul 79:9; Ezechiel 20:9). În plus, încrederea în binecuvântările promise de Iehova este esenţială pentru a fi în relaţii bune cu el. Pavel a exprimat această idee astfel: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută“ (Evrei 11:6). Mai mult decât atât, Pavel a explicat că un motiv principal pentru care Isus a venit pe pământ a fost salvarea celor care se căiesc. El a declarat: „O, adevărat şi cu totul demn de primit este cuvântul acesta: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi»“ (1 Timotei 1:15). Iar apostolul Petru a numit salvarea ‘sfârşitul [sau rezultatul final al] credinţei noastre’ (1 Petru 1:9). Înţelegem, aşadar, că este potrivit să nutrim speranţa salvării. Însă ce este, de fapt, salvarea? Şi ce anume se cere ca s-o obţinem?
Ce este salvarea?
3. De ce fel de salvare au avut parte slujitorii lui Iehova din antichitate?
3 În Scripturile ebraice, cuvântul „salvare“ este folosit, de obicei, cu sensul de scăpare sau eliberare de oprimare ori de o moarte violentă, prematură. De exemplu, după ce l-a numit pe Iehova ‘Cel care îi asigură scăparea’ (NW), David a spus: „Dumnezeu este stânca mea, . . . turnul meu cel înalt şi refugiul meu. Mântuitorule! Tu mă scapi de violenţă. Eu chem pe DOMNUL cel vrednic de laudă şi sunt scăpat de vrăjmaşii mei“ (2 Samuel 22:2–4). David ştia că Iehova aude când slujitorii săi fideli strigă după ajutor. — Psalmii 31:22, 23; 145:19.
4. Ce speranţă cu privire la o viaţă viitoare au nutrit slujitorii precreştini ai lui Iehova?
4 De asemenea, slujitorii precreştini ai lui Iehova au nutrit speranţa unei vieţi viitoare (Iov 14:13–15; Isaia 25:8; Daniel 12:13). De fapt, multe dintre promisiunile de salvare consemnate în Scripturile ebraice erau profeţii ale unei salvări mai mari — o salvare care conduce la viaţă veşnică (Isaia 49:6, 8; Faptele 13:47; 2 Corinteni 6:2). Când Isus a fost pe pământ, mulţi evrei nutreau speranţa vieţii veşnice, însă au refuzat să-l accepte pe Isus ca instrument de realizare a speranţei lor. Isus le-a spus conducătorilor religioşi din timpul său: „Voi cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică; dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“. — Ioan 5:39.
5. Ce înseamnă în definitiv cuvântul salvare?
5 Prin intermediul lui Isus, Dumnezeu a dezvăluit sensul deplin al cuvântului salvare. Acesta înseamnă eliberare de sub stăpânirea păcatului, eliberare din sclavia religiei false, din lumea condusă de Satan, eliberare de teama de oameni şi chiar eliberare de teama de moarte (Ioan 17:16; Romani 8:2; Coloseni 1:13; Apocalipsa 18:2, 4). În definitiv, salvarea pe care o asigură Dumnezeu înseamnă pentru slujitorii săi fideli nu doar eliberare de oprimare şi suferinţă, ci şi posibilitatea de a se bucura de viaţă veşnică (Ioan 6:40; 17:3). Isus a predat că, pentru o „turmă mică“, salvarea înseamnă înviere la viaţă cerească pentru a domni alături de Cristos în Regat (Luca 12:32). Pentru restul omenirii, salvarea înseamnă restabilirea vieţii perfecte şi a relaţiilor cu Dumnezeu, lucruri de care s-au bucurat Adam şi Eva în grădina Edenului înainte de a păcătui (Faptele 3:21; Efeseni 1:10). Scopul iniţial al lui Dumnezeu a fost ca oamenii să se bucure de viaţă veşnică în condiţii paradiziace (Geneza 1:28; Marcu 10:30). Însă ce anume face posibilă restabilirea acestor condiţii?
Baza salvării: răscumpărarea
6, 7. Ce rol are Isus în ce priveşte salvarea noastră?
6 Salvarea veşnică este posibilă numai prin intermediul jertfei de răscumpărare a lui Cristos. De ce? Biblia spune că, atunci când a păcătuit, Adam s-a „vândut“ pe sine, precum şi pe toţi viitorii săi descendenţi, printre care ne numărăm şi noi, păcatului, fiind necesară o răscumpărare pentru ca omenirea să aibă o speranţă viabilă (Romani 5:14, 15; 7:14). Jertfele de animale oferite sub Legea mozaică au prefigurat faptul că Dumnezeu avea să furnizeze o răscumpărare pentru întreaga omenire (Evrei 10:1–10; 1 Ioan 2:2). Isus a fost cel a cărui jertfă a împlinit aceste tablouri profetice. Îngerul lui Iehova a anunţat înainte de naşterea lui Isus următoarele: „El va mântui pe poporul Său de păcatele lui“. — Matei 1:21; Evrei 2:10.
7 Isus a fost născut în mod miraculos de Maria, care era fecioară, iar, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, el nu a moştenit moartea de la Adam. Acest fapt împreună cu conduita sa de perfectă fidelitate i-au conferit vieţii sale valoarea necesară pentru a răscumpăra omenirea din păcat şi moarte (Ioan 8:36; 1 Corinteni 15:22). Spre deosebire de toţi ceilalţi oameni, Isus nu a fost condamnat la moarte din cauza păcatului. El a venit pe pământ cu scopul expres de a-şi „da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“ (Matei 20:28). Întrucât a făcut acest lucru, Isus, actualmente înviat şi întronat, este în măsură să ofere salvare tuturor celor ce întrunesc cerinţele stabilite de Dumnezeu. — Apocalipsa 12:10.
Care sunt cerinţele în vederea salvării?
8, 9. a) Cum a răspuns Isus la întrebarea unui tânăr conducător bogat despre salvare? b) Cum s-a folosit Isus de această ocazie pentru a-şi instrui discipolii?
8 Odată, un tânăr conducător israelit care era bogat l-a întrebat pe Isus: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?“ (Marcu 10:17). Este posibil ca întrebarea sa să fi reflectat mentalitatea multor evrei de atunci, şi anume că Dumnezeu cere anumite lucrări bune şi că, prin efectuarea unei bune părţi din acestea, cineva poate câştiga salvarea de la Dumnezeu. Însă acest gen de devoţiune formală putea să aibă la bază motive egoiste. Aceste lucrări nu furnizau o speranţă sigură de salvare, întrucât nici un om imperfect nu a putut să se ridice cu adevărat la înălţimea normelor lui Dumnezeu.
9 Ca răspuns la întrebare, Isus i-a reamintit pur şi simplu acestui om că trebuia să respecte poruncile lui Dumnezeu. Tânărul conducător l-a asigurat imediat pe Isus că le respecta din tinereţe. Răspunsul lui l-a îndemnat pe Isus să simtă iubire pentru el. Isus i-a spus: „Îţi lipseşte un lucru: du-te, vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer; apoi vino şi urmează-Mă“. Însă tânărul a plecat mâhnit, deoarece „avea multe avuţii“. După aceea, Isus i-a conştientizat pe discipolii săi că ataşamentul excesiv faţă de bunurile acestei lumi este un obstacol în calea obţinerii salvării. El a adăugat că nimeni nu poate câştiga salvarea prin propriile eforturi, însă a continuat asigurându-i: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu“ (Marcu 10:18–27; Luca 18:18–23). Cum este posibilă salvarea?
10. Ce condiţii trebuie să îndeplinim ca să obţinem salvarea?
10 Deşi salvarea este un dar de la Dumnezeu, aceasta nu vine de la sine (Romani 6:23). Există unele condiţii de bază pe care fiecare persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea primi acest dar. Isus a spus: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“. Iar apostolul Ioan a adăugat: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa“ (Ioan 3:16, 36). Este evident că Dumnezeu pretinde credinţă şi ascultare din partea fiecărei persoane care speră să obţină salvarea veşnică. Fiecare trebuie să ia decizia de a accepta răscumpărarea şi de a călca pe urmele lui Isus.
11. Cum poate o persoană imperfectă să câştige aprobarea lui Iehova?
11 Întrucât suntem imperfecţi, tendinţa noastră firească este aceea de a nu asculta. De fapt, ne este imposibil să ascultăm în mod perfect. Iată de ce Iehova a furnizat răscumpărarea care să ne acopere păcatele. Totuşi, trebuie să ne străduim permanent să trăim conform normelor lui Dumnezeu. Aşa cum i-a spus Isus tânărului conducător bogat, trebuie să păzim poruncile lui Dumnezeu. Dacă procedăm astfel, acest lucru ne aduce nu numai aprobarea lui Dumnezeu, ci şi o imensă bucurie, deoarece „poruncile Lui nu sunt grele“; ele sunt o „răcorire“ (1 Ioan 5:3; Proverbele 3:1, 8). Cu toate acestea, nu este uşor să ne păstrăm speranţa salvării.
„Să luptaţi din greu pentru credinţă“
12. Cum îl întăreşte speranţa salvării pe un creştin pentru a se împotrivi tentaţiilor imorale?
12 Discipolul Iuda dorea să le scrie creştinilor din secolul I despre ‘mântuirea lor comună’, însă, având în vedere atmosfera nocivă din punct de vedere moral care predomina pe atunci, el s-a simţit îndemnat să-i sfătuiască pe fraţii lui să ‘lupte [din greu, NW] pentru credinţă’. Da, pentru a obţine salvarea nu este suficient să avem credinţă, să rămânem de partea adevăratei credinţe creştine şi să ascultăm când toate merg bine. Devoţiunea noastră faţă de Iehova trebuie să fie suficient de puternică pentru a ne ajuta să ne împotrivim tentaţiilor şi influenţelor imorale. În secolul I, depravarea sexuală şi perversiunile, lipsa de respect faţă de autoritate, dezbinările şi îndoielile au afectat spiritul congregaţiei creştine. Pentru a-i ajuta pe colaboratorii săi creştini să se împotrivească acestor tendinţe, Iuda i-a îndemnat să păstreze clar în minte obiectivul lor: „Preaiubiţilor, zidiţi-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică“ (Iuda 3, 4, 8, 19–21). Speranţa de a obţine salvarea a putut să-i întărească în lupta lor de a rămâne curaţi pe plan moral.
13. Cum putem arăta că nu ratăm scopul bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu?
13 Iehova Dumnezeu se aşteaptă la o conduită morală exemplară din partea celor cărora le va acorda salvarea (1 Corinteni 6:9, 10). Totuşi, a ţine la normele morale ale lui Dumnezeu nu înseamnă a-i judeca pe alţii. Nu noi stabilim care va fi viitorul etern al semenilor noştri, ci Dumnezeu, aşa cum le-a spus Pavel grecilor din Atena: „[El] a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit“ — Isus Cristos (Faptele 17:31; Ioan 5:22). Dacă trăim având credinţă în jertfa de răscumpărare a lui Isus, nu avem nici un motiv să ne temem de viitoarea zi de judecată (Evrei 10:38, 39). Este esenţial să reţinem că nu ar trebui niciodată să ‘acceptăm bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu [împăcarea noastră cu Dumnezeu prin intermediul răscumpărării] şi să-i ratăm scopul’ lăsându-ne pradă unui mod de gândire şi unei conduite greşite (2 Corinteni 6:1, NW). În plus, ajutându-i pe alţii să obţină salvarea, noi arătăm că nu ratăm scopul îndurării lui Dumnezeu. Cum îi putem ajuta?
Să le predicăm altora speranţa salvării
14, 15. Cui i-a dat Isus misiunea de a anunţa vestea bună a salvării?
14 Citându-l pe profetul Ioel, Pavel a scris: „Oricine va chema Numele DOMNULUI va fi mântuit“. Apoi a adăugat: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice?“ În acelaşi context, Pavel arată că credinţa nu se naşte spontan; dimpotrivă, ea „vine din cele auzite“, adică din „cuvântul despre Cristos“ (NW). — Romani 10:13, 14, 17; Ioel 2:32.
15 Cine va duce la naţiuni „cuvântul despre Cristos“? Isus le-a încredinţat această lucrare discipolilor săi, celor cărora le fusese predat deja acest „cuvânt“ (Matei 24:14; 28:19, 20; Ioan 17:20). Când participăm la lucrarea de predicare a Regatului şi de facere de discipoli, noi realizăm exact ceea ce a scris apostolul Pavel, de data aceasta citându-l pe Isaia: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc evanghelia păcii, ale celor ce vestesc lucrurile bune!“ Chiar dacă mulţi nu acceptă vestea bună pe care le-o ducem, Iehova consideră totuşi că picioarele noastre sunt „frumoase“. — Romani 10:15; Isaia 52:7.
16, 17. Care sunt cele două scopuri ce se ating prin lucrarea noastră de predicare?
16 Prin îndeplinirea acestei misiuni se ating două scopuri importante. În primul rând, vestea bună trebuie predicată pentru ca numele lui Dumnezeu să fie preamărit, iar cei ce doresc să fie salvaţi să ştie încotro să se îndrepte. Pavel a înţeles acest aspect al misiunii. El a declarat: „Căci aşa ne-a poruncit Domnul: «Te-am pus ca să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului»“. Prin urmare, în calitate de discipoli ai lui Cristos, fiecare dintre noi trebuie să participe la ducerea mesajului de salvare la oameni. — Faptele 13:47; Isaia 49:6.
17 În al doilea rând, predicarea veştii bune pune bazele pentru judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Referitor la această judecată, Isus a spus: „Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate popoarele vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre“. Deşi judecata şi separarea vor avea loc „când va veni Fiul Omului în slava Sa“, lucrarea de predicare le oferă oamenilor din prezent ocazia de a-i recunoaşte pe fraţii spirituali ai lui Cristos şi, astfel, de a lucra pentru a-i sprijini, iar aceasta spre propria lor salvare eternă. — Matei 25:31–46.
Să ne păstrăm „deplina certitudine a speranţei“
18. Cum ne putem păstra vie „speranţa salvării“?
18 Participarea noastră activă la lucrarea de predicare este, de asemenea, un mijloc de a ne păstra vie speranţa. Pavel a scris: „Dorim însă ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi sârguinţă pentru a avea deplina certitudine a speranţei până la sfârşit“ (Evrei 6:11, NW). Aşadar, fie ca toţi să ne punem „drept coif speranţa salvării“ (NW), amintindu-ne astfel că „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Cristos“ (1 Tesaloniceni 5:8, 9). Să punem la inimă, de asemenea, îndemnul lui Petru: „Încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus“ (1 Petru 1:13). Toţi cei care vor proceda astfel îşi vor vedea „speranţa salvării“ complet împlinită!
19. Ce anume vom analiza în articolul următor?
19 Până atunci, cum ar trebui să privim timpul care i-a mai rămas acestui sistem? Cum putem să folosim acest timp pentru a obţine salvarea noastră şi a altora? La aceste întrebări se va răspunde în articolul următor.
Puteţi să explicaţi?
• De ce trebuie să ne păstrăm vie „speranţa salvării“?
• Ce presupune salvarea?
• Ce trebuie să facem ca să primim în dar salvarea?
• Ce realizează lucrarea noastră de predicare în armonie cu scopul lui Dumnezeu?
[Întrebări de studiu]
[Legenda ilustraţiilor de la pagina 10]
Salvarea înseamnă mai mult decât ocrotirea de distrugere