„ÎNFĂŢIŞAREA elanului este o combinaţie inedită de ciudăţenie şi grotesc. De ce să aibă această făptură un greabăn atât de înalt şi un cap atât de lung?“ Cel ce a aşternut aceste cuvinte, scriitorul Henry David Thoreau din secolul al XIX-lea, nu a fost nici pe departe singurul care a descris astfel elanul. Fiind scump la vedere în sălbăticie şi având un aspect caraghios, în jurul lui s-au făcut tot soiul de speculaţii, cum că ar fi un animal mai stângaci în mişcări şi mai prostuţ. Aşa să fie oare? Cercetătorii din America de Nord şi Eurasia au descoperit multe detalii cu privire la acest animal neobişnuit.

Nimeni nu pune la îndoială că elanul e un uriaş. Deşi îl fac să pară lipsit de graţie, picioarele lungi ale acestui „stăpân al pădurii“ pot pune pe fugă o întreagă haită de lupi. Elanul învaţă să înoate în primele zile de la naştere; unele exemplare au fost observate înotând kilometri întregi şi scufundându-se până la o adâncime de şase metri în căutare de plante acvatice.

Animalul îşi poate mişca ochii în aşa fel încât să vadă ce se întâmplă în spatele lui, fără a-şi întoarce capul deloc. Şi nasul este un accesoriu de nădejde. Cercetătorii consideră că nările-i foarte distanţate îi dau inegalabila aptitudine de a localiza obiectele în spaţiu. Nici auzul nu e mai prejos, acesta jucând un rol însemnat în sistemul senzorial al animalului. Urechile elanului se pot roti în toate direcţiile, percepând sunete  produse de alţi elani aflaţi la o distanţă de până la 3 km.

Viţeii de elan sunt şi ei de-o „drăgălăşenie de-a dreptul ridicolă“, spunea un scriitor, fiind întruchiparea curiozităţii şi a nevinovăţiei. Mamele lor, numite ciute, îi ocrotesc cu tandreţe şi cu loialitate şi sunt mereu gata să atace orice le-ar pune în pericol odraslele — lupi, urşi sau chiar oameni. Când puiul are aproape un an, mama lui, din nou gestantă, îl alungă cu agresivitate, obligându-l astfel să înceapă să-şi poarte singur de grijă.

Cum reuşesc elanii să supravieţuiască iernilor geroase de vreme ce se hrănesc doar cu plante? În principal, pentru că se îndoapă pe parcursul anotimpului cald. Un elan poate consuma zilnic circa 23 kg de hrană, indiferent că e vorba de vegetaţie aflată la trei metri deasupra solului sau sub apă. Cea mai mare parte a acestei hrane o digeră în stomacul alcătuit din patru compartimente, extrăgându-şi substanţele nutritive necesare şi acumulând grăsime. Însă pericolele la care este expus elanul iarna sunt de o cu totul altă natură.

Gerul şi zăpada înaltă pun la grea încercare rezistenţa elanului. Iarna, animalul preferă să ducă un trai tihnit, făcând economie la mişcare şi reţinând astfel căldura sub haina lui de blană perfect „croită“. Deşi poate cădea pradă cu uşurinţă lupilor din cauza troienelor de zăpadă ce-i îngreunează mişcările, elanul are un duşman şi mai de temut: însuşi omul, mai cu seamă vânătorii şi şoferii de automobile.

Elanilor le place la nebunie sarea ce se aruncă pe carosabil în regiunile nordice pentru a topi zăpada. Iar, întrucât elanii au blana închisă la culoare şi traversează drumurile după lăsarea întunericului, şoferilor le este greu să-i vadă la timp pentru a evita coliziunile. Atât oameni, cât şi elani şi-au pierdut viaţa în astfel de accidente.

Elanii au fost observaţi luându-se la harţă cu valurile oceanului sau bălăcindu-se fericiţi în izvoare termale. Nici tandreţea dintre femele şi masculi în perioada rutului n-a trecut neobservată. Iar loialitatea mamei faţă de puiul ei este de-a dreptul impresionantă. Dar şi viţeii de elan adoptaţi de oameni s-au ataşat de proprietarii lor ca de propria mamă. Dr. Valerius Geist a precizat: „Acest animal cu chip caraghios este ager la minte, plin de afecţiune şi de-o loialitate ieşită din comun“.

Atenţie însă: elanul rămâne un animal sălbatic foarte puternic. Dacă întâmplător întâlniţi un elan în sălbăticie, trataţi-l cu respect şi păstraţi distanţa faţă de el, mai ales dacă vedeţi în preajmă şi viţei. Cu siguranţă, acest uriaş al pădurii vă va impresiona chiar şi de la depărtare prin înfăţişarea-i neobişnuită.