Ce educaţie religioasă aţi primit?

Părinţii mei au fost catolici nepracticanţi. Ca tânăr, m-am îndreptat spre ateism. Am fost învăţat că viaţa a apărut prin evoluţie şi am acceptat această teorie ca pe un fapt. Deşi nu credeam în existenţa unui Creator, consideram că trebuie să existe ceva superior omului. În dorinţa de a descoperi acel ceva, am studiat învăţăturile budismului, ale hinduismului şi ale taoismului, dar acestea nu m-au satisfăcut.

Ce anume v-a stârnit interesul faţă de ştiinţă?

De mic copil m-au fascinat maşinăriile. Obişnuiam să demontez jucăriile electrice şi să le montez la loc. În plus, îl bombardam pe tatăl meu, care era inginer în telecomunicaţii, cu nenumărate întrebări despre cum funcţionează radioul şi telefonul.

Ce ne puteţi spune despre cariera dumneavoastră ca om de ştiinţă?

Am studiat ingineria electronică la Universitatea din Genova şi mi-am dat doctoratul în robotică. M-am specializat în studiul sistemului vizual uman şi în aplicarea acestuia în proiectarea de roboţi.

 De ce v-a stârnit interesul vederea umană?

Deoarece este incredibil de complexă, cuprinzând nu doar ochii, ci şi mijloacele de interpretare a ceea ce vedem. De pildă, să ne gândim la ce se întâmplă când vrem să prindem o minge. În timp ce alergăm să prindem mingea, cristalinul focalizează pe retină o imagine a mingii. Imaginea respectivă se va mişca pe retină în funcţie de mişcarea mingii şi a ochiului. Fireşte, în mod normal, ţinem ochii aţintiţi asupra mingii. Când facem asta, imaginea mingii se fixează pe retină în timp ce fundalul „se mişcă“.

În acelaşi timp, sistemul vizual calculează viteza de deplasare a mingii şi traiectoria acesteia. Fapt uluitor, calculele încep chiar pe retină, când ochiul estimează mişcarea mingii în raport cu fundalul. Nervul optic transmite apoi impulsurile formate de retină la creier, care, la rândul lui, analizează informaţiile şi ne direcţionează mişcările astfel încât să interceptăm mingea. Întregul proces este de o complexitate uluitoare.

Ce v-a convins să credeţi în existenţa unui Creator?

În 1990, am stat câteva luni la Dublin (Irlanda), unde am luat parte la nişte cercetări în cadrul Colegiului Trinity. În timp ce ne întorceam spre casă, eu şi soţia mea, Barbara, am vorbit despre viitorul copiilor noştri. De asemenea, ne-am hotărât să trecem pe la sora mea. Fiind Martoră a lui Iehova, ea mi-a dat o carte intitulată Cum a apărut viaţa — prin evoluţie sau prin creaţie?, publicată de Martori. Am rămas impresionat de cercetările amănunţite pe care se baza cartea. Atunci mi-am dat seama că acceptasem teoria evoluţiei fără să-mi pun prea multe întrebări. Printre altele, crezusem că evoluţia era susţinută de dovezile fosile. Dar nu aşa stăteau lucrurile în realitate. Cu cât examinam mai atent această teorie, cu atât mă convingeam mai mult că e mai degrabă o fanfaronadă decât un fapt.

Apoi m-am gândit la munca mea din domeniul roboticii. Ale cui proiecte le copiam de fapt? N-am putut proiecta niciodată un robot care să poată prinde o minge aşa cum o facem noi, oamenii. Un robot poate fi programat să prindă o minge doar în anumite condiţii, stabilite în mod exact. El nu poate face acest lucru în condiţii nespecificate în program. Capacitatea noastră de a învăţa este cu mult superioară celei a unei maşinării. Şi până şi cele mai simple maşinării au fost realizate de cineva! Acesta a fost doar unul dintre raţionamentele în urma cărora am ajuns la concluzia că omul trebuie să fi avut un Proiectant.

De ce aţi devenit Martor al lui Iehova?

Un motiv ar fi că mie şi Barbarei ne-au plăcut metodele lor de studiu temeinice. Am fost foarte impresionat de cercetările ce stau la baza publicaţiilor lor. Cercetările profunde îi atrag pe oameni ca mine, care vor să ajungă la esenţa lucrurilor. De pildă, m-au fascinat numeroasele profeţii din Biblie. Studiindu-le, m-am convins că Biblia este într-adevăr inspirată de Dumnezeu. În 1992, eu şi Barbara ne-am botezat ca Martori ai lui Iehova.

V-a clătinat studiul ştiinţei credinţa?

Nu, dimpotrivă, ştiinţa mi-a întărit credinţa. Să ne gândim, de exemplu, la modul în care recunoaştem fizionomiile. Un bebeluş poate face acest lucru la numai câteva ore de la naştere. Şi eu, şi dumneavoastră putem recunoaşte instantaneu pe cineva cunoscut, chiar dacă se află într-o mulţime. Putem discerne chiar şi starea lui afectivă. Totuşi, poate nici nu realizăm că toate acestea implică procesarea cu o viteză incredibil de mare a unei cantităţi enorme de informaţii.

Sunt pe deplin convins că vederea noastră este un dar de preţ de la Iehova Dumnezeu. Darurile sale, între care şi Biblia, mă determină să-i fiu recunoscător şi să le vorbesc şi altora despre el. La urma urmei, simţul dreptăţii îmi spune că lui trebuie să i se recunoască meritul pentru lucrările sale de creaţie.