Furnicile-de-miere — o specialitate a deşertului

YUMINIYA, prietena noastră aborigenă, vrea să ne împărtăşească unul dintre secretele deşertului. Ne călăuzeşte în scrubul arid de la nord de oraşul Alice Springs (centrul Australiei) şi, odată ajunşi între arborii mulga, o specie de acacia, Yuminiya cercetează cu atenţie pământul nisipos de la baza lor. Zăreşte nişte vietăţi mici, furnicile-de-miere, care ne vor purta paşii spre sursa unei specialităţi dulci.

Urmând traseul tunelelor făcute de furnici, călăuza noastră sapă de zor în solul nisipos. Nu trece mult şi avem în faţa ochilor o groapă adâncă de peste un metru şi suficient de largă ca să te aşezi în ea. „Poţi săpa după furnici-de-miere oricând pe parcursul anului, dar iarna e mai bine pentru că nu te toropeşte căldura“, ne zice Yuminiya. O urmărim în timp ce iscodeşte tunelele cu un ochi deprins. „Trebuie să ştii pe care să-l alegi“, ne explică ea.

În scurt timp, Yuminiya găseşte cuibul, în care sunt vreo 20 de furnici-de-miere cu abdomenul de mărimea unei boabe de strugure, umplut cu un lichid chihlimbariu.  Furnicile atârnă de tavanul de pământ, neputând să se mişte de umflate ce le sunt burţile. În numai câteva minute, Yuminiya adună din mai multe cămăruţe peste o sută de furnici. „Mierea lor e printre cele mai dulci alimente din zonă“, ne dezvăluie ea.

„Borcănele“ de miere

Furnicile-de-miere sunt una dintre cele mai neobişnuite specii de furnici din cele peste 10 000 cunoscute. Spre deosebire de albine, care-şi stochează mierea în faguri, furnicile-de-miere îşi depozitează nectarul în corpul „plinuţelor“, un soi de furnici lucrătoare. Când nu mai găseşte suficientă hrană, colonia trăieşte cu nectarul din aceste „borcănele“.

Pentru a depozita sau pentru a extrage hrana, o furnică îşi foloseşte antenele ca să mângâie într-un anume fel antenele unei „plinuţe“, de parcă ar „introduce“ un cod de acces. „Plinuţa“ îşi deschide gura, deschizând totodată şi „borcănelul“. Ea are, la nivelul stomacului, o supapă cu patru clapete cu ajutorul căreia controlează cantitatea de lichid ce intră şi iese. În cele câteva luni de viaţă, o furnică „plinuţă“ e umplută şi golită de mai multe ori.

De regulă, „plinuţele“ duc o viaţă sedentară, dar sigură în subteran, unde nu ştiu de secetă, căldură dogoritoare şi prădători. În întunericul dens de aici, ele se protejează de bacterii şi fungi ungându-şi corpul cu o substanţă antibiotică secretată de o glandă specială.

Dar de unde provine „mierea“? Lanţul trofic, ca să spunem aşa, porneşte de la seva şi nectarul arborilor acacia. Apoi, mici insecte numite afide se hrănesc cu aceste sucuri naturale. Furnicile lucrătoare „mulg“ o parte din excesul de substanţă zaharoasă, numită mană, produsă de afide sau colectează nectarul direct de pe arbori. În cele din urmă, lucrătoarele hrănesc „plinuţele“ cu lichidul adunat. Fireşte, întrucât furnicuţele sedentare nu mănâncă mult, cea mai mare parte a manei e depozitată într-o „bancă de miere“.

Dar au oare afidele doar de pierdut? Nicidecum. În primul rând, deoarece furnicile le lasă suficient nectar şi, în al doilea rând, deoarece le ocrotesc de paraziţi şi de prădători. Se poate spune pe drept cuvânt că atât furnicile, cât şi afidele au numai de câştigat din această relaţie de simbioză, numită mutualism.

„Du-te la furnică“, îndeamnă Biblia. „Uită-te la căile ei şi fii înţelept. Deşi nu are nici comandant, nici supraveghetor, nici conducător, ea îşi pregăteşte hrana vara şi îşi face provizii la seceriş.“ (Proverbele 6:6–8) Cât adevăr dezvăluie aceste cuvinte! Furnicile sunt pe bună dreptate vietăţi harnice, foarte organizate şi cu spirit de echipă. Suntem încântaţi de specialitatea dulce pe care reuşesc aceşti locuitori căliţi ai deşertului să o producă în condiţii atât de ostile.

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Abdomenul umflat al furnicii-de-miere este plin cu nectar dulce

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 10, 11]

Paginile 10 şi 11, sus: M Gillam/photographersdirect.com; pagina 11: © Wayne Lynch/age fotostock