Dumnezeu mi-a adus mângâiere în toate încercările mele

Relatare de Victoria Colloy

Când eram mică, un medic i-a spus mamei: „Nu mai putem face nimic pentru fiica dumneavoastră. Va trebui să folosească orteze pentru picioare şi cârje ortopedice tot restul vieţii“. Eram îngrozită! Ce aveam să mă fac?

M-AM născut pe 17 noiembrie 1949, în oraşul Tapachula (Chiapas, Mexic). Eram un copil fericit şi sănătos, primul dintre cei patru copii ai părinţilor. Pe la şase luni însă, nu am mai mers de-a buşilea şi nu m-am mai putut mişca decât foarte puţin. Două luni mai târziu, nu m-am mai putut mişca deloc. Medicii locali erau nedumeriţi, deoarece şi alţi copii de vârsta mea din Tapachula aveau astfel de simptome. Prin urmare, au chemat un ortoped din Ciudad de México. În urma consultului, toţi am fost diagnosticaţi cu poliomielită.

La trei ani, am fost supusă câtorva intervenţii chirurgicale la nivelul şoldului, al genunchilor şi al gleznelor. Mai târziu mi-a fost afectat şi umărul drept. La şase ani, am fost dusă la un spital de pediatrie din Ciudad de México pentru continuarea tratamentului. Întrucât mama lucra pe o plantaţie în Chiapas, a trebuit să locuiesc cu bunica în Ciudad de México. Cea mai mare parte a timpului însă mi-o petreceam în spital.

Când aveam cam opt ani, au început să se vadă unele progrese. Totuşi, ulterior starea mea s-a agravat. Treptat, mi-am pierdut şi puţina mobilitate pe care o mai aveam. Atunci mi-au spus medicii că urma să folosesc toată viaţa cârje şi orteze.

Până la 15 ani, am fost supusă la 25 de operaţii la coloana vertebrală, picioare, genunchi, glezne şi degetele de la picioare. Fiecare intervenţie era urmată de o perioadă de recuperare. După una dintre aceste operaţii, picioarele mi-au fost puse în ghips, iar la înlăturarea lui a trebuit să fac nişte exerciţii fizice foarte dureroase.

Primesc mângâiere

După o operaţie pe care am făcut-o pe la 11 ani, a venit în vizită mama. Ea aflase că Isus a vindecat bolnavi, între care chiar şi un paralitic. Mi-a dat un exemplar al revistei Turnul de veghe, publicată de Martorii lui Iehova, în care citise despre aceste miracole înfăptuite de Isus. Am ascuns revista sub pernă, dar într-o zi a dispărut. Asistentele o găsiseră şi mi-o luaseră. M-au şi certat pentru că citeam aşa ceva.

Cam la un an după aceea, mama m-a vizitat din nou. În Chiapas, ea studia Biblia cu Martorii lui Iehova. Mi-a adus cartea De la Paradisul pierdut la Paradisul  recâştigat * şi mi-a spus: „Dacă vrei să trăieşti în lumea nouă, în care Isus te va vindeca, trebuie să studiezi Biblia“. Deşi bunica n-a fost de acord, pe la 14 ani am început să studiez cu Martorii. Anul următor mi s-a cerut să părăsesc spitalul fiindcă era doar pentru copii.

Depăşesc unele încercări

Am ajuns foarte deprimată. Din cauza împotrivirii bunicii, am fost nevoită să mă întorc în Chiapas şi să locuiesc cu părinţii. Acasă mă aşteptau însă numai probleme, deoarece tata era alcoolic. O vreme am simţit că nu mai am pentru ce să trăiesc. Mă gândeam chiar să mă otrăvesc. Totuşi, am continuat să studiez Biblia şi cu timpul atitudinea mea s-a schimbat. Promisiunea biblică potrivit căreia pământul va fi transformat în paradis m-a umplut de bucurie.

Am început să le împărtăşesc şi altora minunata speranţă ce se găseşte în Biblie (Isaia 2:4; 9:6, 7; 11:6–9; Revelaţia 21:3, 4). La 8 mai 1968, când aveam 18 ani, m-am botezat ca Martoră a lui Iehova. Din 1974 încoace, petrec peste 70 de ore lunar vorbindu-le altora despre speranţa care a dat sens vieţii mele.

O viaţă plină de satisfacţii

După un timp, eu şi mama ne-am mutat în oraşul Tijuana, situat în apropierea graniţei cu Statele Unite. Noua locuinţă era foarte potrivită pentru necesităţile noastre. Şi acum pot să mă deplasez prin casă cu ajutorul ortezelor şi al cârjelor. Când gătesc, spăl haine sau calc, folosesc un scaun cu rotile. Iar în lucrarea de predicare merg cu o maşinuţă electrică de golf, special adaptată la necesităţile mele.

Pe lângă lucrarea de predicare stradală şi din casă în casă, port cu regularitate discuţii biblice la un spital din apropiere, cu cei ce aşteaptă să intre la medic. Când închei lucrarea, merg cu maşinuţa electrică la piaţă, cumpăr cele necesare, mă întorc acasă şi o ajut pe mama la gătit şi la celelalte treburi gospodăreşti.

Pentru acoperirea cheltuielilor noastre, vând haine la mâna a doua. Mama are acum 78 de ani şi duce o viaţă limitată din cauza celor trei infarcte pe care le-a avut. Eu am grijă să-şi ia medicamentele la timp şi să aibă o alimentaţie corespunzătoare. Deşi avem o sănătate precară, ne străduim să nu lipsim de la întrunirile congregaţiei. Mă bucur nespus că peste 30 de persoane cu care eu am studiat Biblia de-a lungul anilor iau parte şi ele la serviciul creştin.

Cred cu tărie în împlinirea cuvintelor profetice consemnate în Biblie: „Atunci [în lumea nouă a lui Dumnezeu] şchiopul va sări ca un cerb“. Între timp, găsesc multă mângâiere în promisiunea făcută de Dumnezeu: „Nu te teme, căci eu sunt cu tine! Nu te uita în jur, căci eu sunt Dumnezeul tău! Eu te voi întări şi te voi ajuta. Te voi sprijini cu mâna mea dreaptă a dreptăţii“ (Isaia 35:6; 41:10). *

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

La şapte ani, purtând orteze

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

În lucrarea de predicare merg cu o maşinuţă electrică, special adaptată la necesităţile mele