Abia aştept să le spun: „Suntem cu toţii aici!“

Relatare de Abigail Austin

Era o zi frumoasă de aprilie a anului 1995. Aveam nouă ani pe atunci. Câţiva Martori ai lui Iehova din congregaţia locală s-au hotărât să iasă la iarbă verde. Am pornit la drum în mai multe maşini. Eu, sora mea mai mare Sarah şi prietena noastră de familie Deborah călătoream cu tata şi cu mama. Dintr-o dată, o maşină ce venea înspre noi a intrat în viteză pe contrasens şi ne-a izbit în plin. Doar eu am supravieţuit accidentului.

M-AM trezit la spital, două săptămâni mai târziu. Întrucât suferisem o fractură a cutiei craniene, medicii îmi introduseseră câteva plăcuţe ca să o întregească. Cu toate acestea, m-am refăcut repede. Rudele mi-au spus în cele din urmă ce se întâmplase. Dar nu le-am crezut. Eram convinsă că părinţii şi sora mea mă vizitaseră la spital în timp ce eu nu eram conştientă şi că ratasem vizita lor. Odată ajunsă acasă însă, m-a izbit crunta realitate. Eram devastată!

Ce m-a ajutat să fac faţă acestei cumplite tragedii?

Ce moştenire mi-au lăsat părinţii

Eram cinci copii la părinţi, eu fiind mezina. La momentul accidentului, Sarah avea 22 de ani, Shane, 20, Jessica, 17, iar Luke, 15. Aveam nişte părinţi extraordinari. Erau foarte iubitori. Tata, pe care-l chema Steve, slujea ca supraveghetor creştin în congregaţia West Yorkshire a Martorilor lui Iehova (Shipley, Anglia) şi era cunoscut pentru că-şi făcea mereu timp să-i asculte şi să-i ajute pe alţii. Mama, care se numea Carol, era şi ea foarte îndrăgită, deoarece se îngrijea asemenea unei fiice de cei în vârstă din congregaţie. Îi plăcea şi să organizeze reuniuni pentru noi, tinerii, şi ne ajuta să legăm prietenii frumoase. Toţi erau bine-veniţi în casa noastră. Părinţii ne-au învăţat să fim şi noi amabili şi plini de consideraţie cu semenii noştri.

În fiecare miercuri seara, studiam Biblia în familie. Uneori, ne îmbrăcam în costume de epocă şi puneam în scenă episoade biblice. Mama şi tata ne-au arătat încă de mici cum să ne pregătim pentru întrunirile congregaţiei şi cum să prezentăm mesajul Bibliei la uşa oamenilor. Deşi nu le era deloc uşor să crească cinci copii, ei petreceau mult timp cu noi, ajutându-ne să ne apropiem de Iehova Dumnezeu.

După ce au absolvit şcoala, Sarah, Shane şi Jessica au devenit pionieri, adică evanghelizatori cu timp integral, ca şi prietena noastră Deborah, de altfel. Eu şi Sarah eram foarte apropiate. A fost ca o a doua mamă pentru mine. În timpul vacanţelor mele, stăteam mult împreună, ajutându-i pe alţii să cunoască Biblia. Ce amintiri frumoase! Vedeam cât de fericiţi sunt toţi pionierii şi îmi plăcea nespus compania lor. Obiectivul meu era să fac pionierat împreună cu Sarah după terminarea şcolii.

În zilele libere, familia noastră petrecea mult timp cu alţi membri ai congregaţiei, indiferent de vârstă. Aceasta a adâncit legăturile de prietenie şi iubirea dintre noi. Nici nu ştiam pe atunci cât de mult urmau să mă susţină aceşti prieteni dragi şi să-mi aducă mângâiere în zilele ce-aveau să vină!

 După accident

După externare, m-am întors acasă. Shane şi Jessica au continuat pionieratul, muncind totodată cu jumătate de normă ca să ne poată asigura tuturor cele necesare.

Mulţi membri ai congregaţiei locale ne-au venit în ajutor. De fapt, ne-au susţinut enorm! Ne-au ajutat la gătit, la curăţenie, la cumpărături şi la spălarea rufelor, asta până când ne-am putut descurca singuri. Le-am fost profund recunoscători. De asemenea, primeam nenumărate cadouri şi cărţi poştale prin care Martorii, chiar şi cei aflaţi la mare depărtare, ne arătau sprijinul lor — o dovadă în plus a iubirii autentice din mijlocul organizaţiei lui Iehova.

Cam după un an, fraţii mei şi-au dat seama că eu aveam nevoie de o viaţă de familie stabilă. Câteva familii iubitoare din congregaţie îşi oferiseră ajutorul în această privinţă. Prin urmare, fraţii mei s-au gândit ce ar fi considerat mama şi tata că era mai bine pentru mine şi pentru spiritualitatea mea. În timpul discuţiei, au realizat că una dintre aceste familii era cea mai potrivită. Billy, un supraveghetor creştin, şi soţia sa, Dawn, erau prieteni foarte apropiaţi ai familiei noastre. Ei aveau o fiică de cinci ani, pe nume Lois. M-au primit cu braţele deschise în căminul lor şi de atunci se îngrijesc cu iubire de mine, ca de propria fiică. Deşi a trebuit „să-şi împartă“ părinţii cu mine, Lois nu a fost niciodată geloasă, iar acum suntem la fel de apropiate ca două surori adevărate.

Cum am făcut faţă tragediei

La început m-am întrebat de ce se abătuse o asemenea nenorocire asupra familiei noastre, cu atât mai mult cu cât părinţii mei, dar şi Sarah şi Deborah manifestaseră o iubire profundă faţă de Iehova şi de semeni. Apoi însă mi-am amintit de relatarea biblică despre Iov, care nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu deşi i-au murit toţi copiii (Iov 1:19, 22). Mi-am zis: „Satan a fost cel care a adus suferinţa şi moartea în lume şi s-ar bucura dacă, în urma acestui dezastru, noi nu i-am mai sluji lui Dumnezeu“ (Geneza 3:1–6; Revelaţia 12:9). Mi-am amintit şi de minunata speranţă a învierii, pe care, în marea lui iubire, ne-a dat-o Iehova (Ioan 5:28, 29). Am convingerea că îi vom revedea atât pe părinţii mei, cât şi pe Sarah şi pe Deborah în Paradis pe pământ. De fapt, am simţit că iubirea mea pentru Iehova a crescut.

Când întâlnesc oameni care au trecut la rândul lor prin experienţe traumatizante, mă întristează gândul că ei nu cunosc minunata promisiune biblică a învierii şi astfel mă simt impulsionată să le-o împărtăşesc. Sunt sigură că doar datorită lui Iehova şi organizaţiei sale am reuşit să depăşim această perioadă întunecată din viaţa noastră.

Sper ca, citind experienţa noastră, părinţii să se întrebe: „Am clădit oare în copiii noştri o temelie spirituală suficient de solidă ca, în cazul în care nouă ni s-ar întâmpla ceva, ei să continue să-i slujească lui Iehova?“.

Încerc să trăiesc ca şi cum mama şi tata ar fi încă în viaţă. Ştiu că ar fi vrut să nu precupeţesc niciun efort pentru a-i ajuta pe alţii, aşa cum au făcut şi ei. Sunt pionieră de când am absolvit şcoala, iar acum şi Lois mi s-a alăturat în acest serviciu. Sora şi fraţii mei s-au căsătorit şi îi slujesc fericiţi lui Iehova în congregaţiile din care fac parte.

Aştept cu nerăbdare lumea nouă promisă de Dumnezeu şi învierea. Atunci durerea şi moartea nu vor mai exista (Revelaţia 21:3, 4). Speranţa că vom fi din nou împreună îmi dă tăria de a merge mai departe. Abia aştept să-i îmbrăţişez pe mama, pe tata, pe Sarah şi pe Deborah şi să le spun: „Suntem cu toţii aici!“.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Abigail (a doua din stânga) cu familia ei adoptivă în prezent