Scurte biografii ce slujesc drept exemplu — partea I
Scurte biografii ce slujesc drept exemplu — partea I
După cum s-a arătat deja în această ediţie specială, familiile reuşite nu sunt scutite de probleme. Iar asta nu ne surprinde deoarece, aşa cum spune Biblia, trăim „timpuri critice, cărora cu greu li se . . . face faţă“ (2 Timotei 3:1). Aşadar, în orice familie pot apărea probleme, de un fel sau altul.
Să nu uităm însă că reuşita unei familii nu depinde de situaţii ideale, cum cred unii. De fapt, Isus a spus: „Fericiţi sunt cei conştienţi de necesităţile lor spirituale“ (Matei 5:3). Familiile care îşi satisfac necesităţile spirituale aplicând principiile biblice sunt fericite în pofida situaţiilor prin care trec. Iată câteva situaţii care ne-ar putea pune şi pe noi la grea încercare.
Când îngrijeşti un copil cu dizabilităţi. Biblia arată că e deosebit de important să ne îngrijim de membrii familiei, inclusiv de cei cu necesităţi speciale: „Dacă cineva nu se îngrijeşte de ai lui, şi mai ales de membrii familiei lui, a renegat credinţa şi este mai rău decât un necredincios“ (1 Timotei 5:8).
La pagina 15 puteţi citi relatarea lui Victor, un tată din Africa de Sud. El şi soţia sa se îngrijesc de peste 40 de ani de fiul lor cu dizabilităţi.
Când creşti într-o familie adoptivă. Principiile biblice îi pot ajuta chiar şi pe copiii abandonaţi de părinţii lor biologici să aibă respect de sine. De fapt, Biblia spune că Iehova Dumnezeu este „ajutorul“ orfanilor (Psalmul 10:14).
La pagina 16 veţi afla cum Kenyatta, o tânără din Statele Unite, a învăţat să facă faţă sentimentelor generate de faptul că nu-şi cunoaşte părinţii biologici.
Când îţi moare un părinte. Moartea unui părinte lasă răni sufleteşti care cu greu se vindecă. Biblia poate fi de ajutor şi în această situaţie. Autorul ei, Iehova, este „Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1:3).
La pagina 17 puteţi citi relatarea Angelei, o tânără din Australia, care explică cum a ajutat-o prietenia cu Dumnezeu să depăşească durerea provocată de pierderea tatălui ei.
Nu există familie care să nu se confrunte cu probleme. Aşa cum reiese din următoarele relatări, cei ce aplică principiile biblice reuşesc să facă faţă dificultăţilor.
[Chenarul/Fotografiile de la pagina 15]
Cum ne îngrijim de un copil cu dizabilităţi
Relatare de Victor Maynes (Africa de Sud)
„De când a venit pe lume, Andrew a depins în totalitate de noi. Îl îmbrăcăm, îl îmbăiem şi uneori chiar îl ajutăm să mănânce. Acum are 44 de ani.“
VĂZÂND că nici după ce a împlinit un an Andrew nu a început să meargă, ne-am făcut griji. Tot pe atunci a făcut şi o convulsie. Am fugit cu el la spital, unde am aflat că avea epilepsie. Dar asta n-a fost totul. Examenele medicale ulterioare au confirmat că Andrew avea o dizabilitate mintală.
După ce am încercat o mulţime de tratamente, am reuşit să ţinem sub control crizele de epilepsie ale lui Andrew. Un timp, a trebuit să ia câte patru medicamente de trei ori pe zi. Bineînţeles, deficienţa sa mintală nu poate fi tratată cu medicamente. Chiar şi acum, la cei 44 de ani ai lui, Andrew are mintea unui copil de cinci sau şase ani.
Medicii ne-au sfătuit să-l internăm pe Andrew într-o instituţie specializată. Întrucât puteam să ne îngrijim de necesităţile lui, am decis să ne ocupăm noi înşine de el, şi asta în pofida încercărilor care ne aşteptau.
Toţi membrii familiei s-au implicat în îngrijirea lui Andrew. Ceilalţi copii ai noştri, două fete şi un băiat, ne-au fost de mare ajutor şi le sunt recunoscător pentru asta. Ca Martori ai lui Iehova avem parte şi de sprijinul membrilor congregaţiei. Uneori, ei gătesc pentru noi ori stau cu Andrew când noi mergem în lucrarea de predicare sau când avem de rezolvat anumite probleme.
Cuvintele din Isaia 33:24 ne-au încurajat întotdeauna. Aici Dumnezeu promite că va veni timpul când „niciun locuitor nu va spune: «Sunt bolnav»“. Suntem pe deplin încredinţaţi că Dumnezeu îşi va îndeplini scopul şi va aduce o lume nouă în care nu vor mai fi boli (2 Petru 3:13). Aşteptăm cu nerăbdare ziua când Andrew va fi sănătos. Până atunci avem încredere în cuvintele lui Isus potrivit cărora vom avea întotdeauna lucrurile necesare dacă vom pune Regatul pe primul loc în viaţă (Matei 6:33). Şi într-adevăr nu ne-a lipsit niciodată nimic.
E adevărat, nu toţi se pot îngriji acasă de un membru al familiei bolnav. Însă celor ce fac acest lucru le dau câteva sugestii: să se roage fierbinte şi cu regularitate (1 Petru 5:6, 7); să-i arate copilului multă iubire şi să nu-i subestimeze niciodată capacitatea de a învăţa să-l iubească pe Iehova Dumnezeu (Efeseni 6:4); să implice întreaga familie în îngrijirea copilului bolnav; şi, mai presus de toate, să nu uite că doar acasă copilul poate primi foarte multă iubire. Bineînţeles, situaţiile diferă de la o familie la alta. În ce ne priveşte, n-am regretat niciodată că l-am îngrijit pe Andrew acasă. Pentru mine, el a rămas cel mai dulce copil!
[Chenarul/Fotografiile de la pagina 16]
Am crescut într-o familie adoptivă
Relatare de Kenyatta Young (Statele Unite)
„Când eşti copil vitreg există o legătură biologică între tine şi unul din părinţi. Dar de o astfel de legătură n-ai parte când eşti adoptat, cum sunt eu. Nici măcar nu ştiu cu cine semăn.“
NU ŞTIU cine este tatăl meu biologic şi n-am cunoscut-o pe cea care m-a adus pe lume. Când a rămas însărcinată, mama mea se droga şi consuma alcool în exces. Am fost dusă într-un centru de plasament şi am fost dată în plasament la mai multe familii. Când am fost adoptată nici nu împlinisem doi ani.
Tatăl meu adoptiv a spus că, atunci când asistenta socială i-a arătat o fotografie cu mine, a şi vrut să mă adopte. Pe noua mea mamă am îndrăgit-o pe loc. I-am zis de cum am văzut-o că ea e mămica mea şi că doream să merg la ea acasă.
Mi-aduc aminte că în copilărie mi-era teamă să nu fac ceva greşit şi să fiu trimisă înapoi la centrul de plasament. Mă gândeam că nu am voie să fiu mofturoasă şi nici să mă îmbolnăvesc ca ceilalţi copii. Făceam tot ce puteam ca să nu răcesc. Părinţii însă mă asigurau mereu de dragostea lor şi îmi spuneau că nu mă vor abandona niciodată.
Chiar şi acum, ca adult, mă lupt uneori cu sentimentul că nu sunt preţuită la fel ca ceilalţi copii care sunt crescuţi de părinţii lor biologici. Când reuşesc totuşi să înving acest sentiment vine cineva şi-mi zice: „Ar trebui să fii recunoscătoare că ai părinţi atât de minunaţi care au fost dispuşi să te adopte!“. Sunt recunoscătoare, dar comentarii de genul acesta mă fac să mă simt de parcă ar fi ceva în neregulă cu mine. Mai mult, mă gândesc că cineva a depus un efort supraomenesc ca să mă iubească şi pe mine.
Mi-e greu să accept faptul că, poate, n-o să ştiu niciodată cine este tatăl meu biologic. Uneori mă chinuie gândul că cea care m-a adus pe lume n-a reuşit să-şi pună viaţa în ordine ca să mă ţină lângă ea — de parcă n-ar fi meritat efortul. Alteori mi-e milă de ea. Cred că dacă aş întâlni-o i-aş spune că am reuşit în viaţă şi că nu trebuie să se simtă vinovată pentru ce a făcut.
Părinţii mei adoptivi sunt Martori ai lui Iehova, iar unul dintre cele mai frumoase cadouri primite de la ei este adevărul biblic. Mă încurajează foarte mult Psalmul 27:10: „Dacă tatăl meu şi mama mea m-ar părăsi, Iehova însuşi m-ar primi“. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte! Dar există şi avantaje ale faptului de a fi adoptat. De pildă, mă fascinează oamenii — mediul în care au crescut şi viaţa lor — şi asta poate pentru că eu nu-mi cunosc părinţii biologici. Iubesc oamenii, iar lucrul acesta este foarte important în lucrarea de predicare. Fiind Martoră a lui Iehova şi vorbindu-le oamenilor din Biblie, simt că am un scop în viaţă şi respect de sine. Ori de câte ori mă descurajez, caut să-i ajut pe alţii. Când îi învăţ pe oameni ce spune Biblia constat că pot să mă apropii de ei. De la toţi ai de aflat ceva interesant despre viaţa lor.
[Chenarul/Fotografiile de la pagina 17]
Cum fac faţă morţii unui părinte
„Când tata s-a stins din viaţă, parcă întregul meu univers s-a prăbuşit. Cel care ştia totul şi care putea să rezolve orice problemă din viaţa mea nu mai era.“
Relatare de Angela Rutgers (Australia)
TATA a murit în urmă cu zece ani, când eram la liceu. Cu şase luni înainte fusese operat, iar în timp ce se afla la terapie intensivă, medicul ne-a spus că nu se mai putea face nimic. Mama voia cu disperare să afle mai multe informaţii, fratele meu a leşinat, iar eu eram de-a dreptul copleşită. După şase luni tata s-a stins din viaţă.
A urmat apoi o perioadă în care m-am luptat cu sentimente dintre cele mai contradictorii. Îmi doream ca prietenii să înţeleagă prin ce trec, dar nu voiam să fiu tratată ca o victimă. Prin urmare, m-am străduit cât am putut de mult să nu arăt ce simt. Totuşi, mă gândeam că stând în compania lor însemna că viaţa mea îşi relua cât de cât cursul firesc, ceea ce nu era deloc adevărat. Abia acum îmi dau seama câtă răbdare au avut cu mine!
Bineînţeles că încă mă lupt cu sentimente de vinovăţie legate de moartea tatălui meu! Îmi doresc să-i fi spus mai des „Te iubesc!“. Îmi doresc să-l fi îmbrăţişat mai des ori să fi stat mai mult timp cu el. Oricât mi-aş zice: „Tata n-ar fi vrut să gândesc aşa!“, astfel de gânduri încă nu-mi dau pace.
Fiind Martoră a lui Iehova, găsesc multă mângâiere în speranţa învierii pe care ne-o dă Biblia (Ioan 5:28, 29). Încerc să-mi imaginez că tata a plecat în călătorie într-o ţară îndepărtată şi că într-o bună zi se va întoarce, doar că nu ştiu cu exactitate când. Oricât de ciudat ar părea, când cineva îmi spunea: „Îl vei revedea pe tatăl tău la înviere“, nu mă simţeam deloc încurajată. În acele momente îmi ziceam: „Dar eu vreau să-l văd pe tata acum!“. Însă ilustrarea despre călătorie mi-a fost de mare folos. M-a făcut să mă gândesc la înviere şi m-a ajutat să fac faţă pierderii dureroase.
Şi colaboratorii creştini m-au sprijinit mult. Îmi amintesc că, odată, cineva mi-a zis că îi era foarte greu să-mi vorbească despre moartea tatălui meu. Totuşi, a spus că se gândea tot timpul la mine şi la familia mea. Cât de încurajată m-am simţit! Când nu primesc niciun cuvânt de consolare îmi zic că, poate, cineva se gândeşte la mine şi la familia mea. Pentru mine e foarte important acest lucru!
La patru luni după moartea lui tata, mama s-a implicat mai mult în lucrarea de predicare şi am văzut cât de bucuroasă era. Aşa că i-am urmat exemplul. Mi-am dat seama că, atunci când îi ajuţi pe alţii, de fapt te ajuţi pe tine. Încrederea în Cuvântul lui Iehova şi în promisiunile lui mi s-a întărit. Acum reuşesc să nu mă mai concentrez atât de mult asupra durerii mele.