Fidelă lui Dumnezeu de peste 70 de ani

Relatare de Josephine Elias

„Nu te îngrijora“, mi-a şoptit soţul meu printre gratiile închisorii. „C-au să mă ucidă ori c-au să mă lase liber, am să-i rămân fidel lui Iehova!“ Şi eu eram hotărâtă să-mi păstrez fidelitatea. Nu mi-am pierdut nici astăzi hotărârea.

M-AM născut în 1916 în Sukabumi, un orăşel aflat într-un ţinut muntos din vestul insulei Java (Indonezia). Părinţii mei, nişte chinezi înstăriţi, aveau o casă mare şi servitori. Aveam cinci fraţi: trei mai mari, iar doi mai mici. Fiind singura fată, mă purtam ca un băieţoi. Mă urcam pe acoperişuri şi-mi plăcea sportul. Totuşi, ceva mă neliniştea profund.

Ideea că voi arde în iad mă îngrozea. Profesoarele spuneau că fetiţele neastâmpărate ajung în iad. Şi cum nu eram prea cuminte, mă gândeam c-am să sfârşesc şi eu acolo. Mai târziu, când eram la liceu în Jakarta (numită pe atunci Batavia), m-am îmbolnăvit grav. Pentru că medicul nu-mi dădea nicio şansă, proprietara casei în care locuiam a încercat să mă liniştească spunându-mi c-aveam să ajung în rai. Mie însă mi-era teamă că mă aştepta focul iadului.

Mama mea, Kang Nio, şi fratele meu mai mare Dodo au venit într-un suflet în Jakarta să mă ia acasă. Pe drum, Dodo m-a întrebat: „Ştiai că Biblia nu susţine învăţătura despre iad?“.

„De unde ştii?“, am întrebat eu. Mama mi-a citit nişte versete din Biblie, explicându-mi că morţii nu sunt conştienţi de nimic şi că aşteaptă învierea (Eclesiastul 9:5, 10; Ioan 5:28, 29). „Am învăţat aceste lucruri de la Martorii lui Iehova“, mi-au spus ei. Apoi, mi-au dat broşura Unde sunt morţii? *, pe care am început s-o citesc numaidecât. Înainte de-a ajunge acasă, am exclamat: „Acesta este adevărul!“.

Vorbesc despre credinţa mea

Tot în acea perioadă ne-am mutat în Bandung, un oraş mare din vestul insulei Java, unde, încetul cu încetul, m-am însănătoşit. În martie 1937, am fost vizitaţi de Clem Deschamp, un Martor australian ce slujea în Jakarta. În timpul vizitei sale, mama, fraţii mei mai mari — Felix, Dodo şi Peng —, precum şi eu am fost botezaţi ca simbol al dedicării noastre lui Dumnezeu. Ceva mai târziu, fraţii mei mai mici — Hartanto şi Jusak — şi tatăl meu, Tan Gim Hok, au devenit şi ei Martori. *

După botez, l-am însoţit pe Clem într-o campanie specială de predicare. În cele nouă zile ale campaniei, ne-a arătat cum să predicăm cu ajutorul unei fişe de mărturie ce cuprindea un mesaj biblic simplu, scris în trei limbi. Le-am predicat informal şi rudelor, şi prietenilor noştri. După puţin timp, micul nostru grup din Bandung a devenit congregaţie, a doua din Indonezia.

Mai târziu, în acelaşi an, ne-am mutat în Jakarta pentru a le predica celor 80 000 de locuitori chinezi de aici. Eu, mama şi Felix am început serviciul cu timp integral ca pionieri. Eu însă am predicat şi în Bandung, în Surabaya, precum şi în alte locuri. De obicei predicam singură. Eram tânără şi puternică. Cât de fericită eram că-i puteam sluji lui Dumnezeu! Dar norii negri ai războiului se profilau la orizont, iar credinţa avea să-mi fie pusă la grea încercare.

 Încercările aduse de război

În decembrie 1941, Asia a fost cuprinsă de flăcările celui de-al Doilea Război Mondial. Armata imperială japoneză a preluat controlul asupra Indoneziei, iar stăpânirea sa a fost cruntă. Atât publicaţiile noastre biblice, cât şi lucrarea de predicare au fost interzise. Când îi vizitam pe cei interesaţi la casele lor, luam cu mine o tablă de şah pentru ca alţii să creadă că mergeam să joc şah.

În 1943 m-am căsătorit cu André, un pionier neînfricat cu o voce tunătoare ce nu trecea neremarcată. Împreună am reuşit să aducem clandestin publicaţiile noastre pentru Martorii de pe tot cuprinsul insulei Java. Dacă am fi fost prinşi am fi fost torturaţi şi ucişi. De câte ori n-am scăpat ca prin urechile acului!

Odată, când voiam să urcăm în trenul spre Sukabumi, eu şi André am fost opriţi de temuta poliţie militară Kempeitai. Pe fundul genţii aveam publicaţii biblice. „Ce-ai în geantă?“, a întrebat un poliţist.

„Haine“, a răspuns André.

„Şi ce-i sub haine?“, a întrebat el.

„Alte haine“, a spus André.

„Dar ce-i pe fundul genţii?“, a mai întrebat poliţistul. Înmărmurită, m-am rugat în gând lui Iehova. „Uitaţi-vă dumneavoastră!“, i-a răspuns André.

Asistentul poliţistului şi-a vârât adânc mâna în geantă. Scoţând un ţipăt de durere, şi-a tras brusc mâna din geantă. Se înţepase într-un ac! Jenat, poliţistul ne-a ordonat să închidem geanta imediat şi să urcăm în tren.

Altă dată, când călătoream tot spre Sukabumi, poliţiştii Kempeitai şi-au dat seama că sunt Martoră şi mi-au ordonat să mă duc la sediul poliţiei locale. André şi fratele meu Felix au venit şi ei cu mine. André a fost primul interogat, iar întrebările nu mai conteneau. „Cine sunt Martorii lui Iehova? Sunteţi împotriva guvernului japonez? Sunteţi spioni?“

„Noi îi slujim Dumnezeului Atotputernic şi nu am făcut nimic rău“, a răspuns André. La aceasta, comandantul s-a repezit şi a luat o sabie de samurai de pe perete, ridicând-o ameninţător spre el.

„Ce-ar fi dacă te-aş ucide în clipa asta?“, a urlat comandantul. André şi-a pus capul pe birou şi s-a rugat în gând. După o lungă pauză, ofiţerii au izbucnit în râs. „Ai curaj, nu glumă!“, a spus comandantul. Apoi l-a lăsat pe André să plece şi ne-a chemat pe Felix şi pe mine. Văzând că mărturia noastră se armoniza cu cea a lui André, comandantul a strigat: „Nu sunteţi spioni! Plecaţi de-aici!“.

Toţi trei am plecat acasă, lăudându-l bucuroşi pe Iehova. Nici nu bănuiam ce încercări ne aşteptau!

Noi încercări ale credinţei

Câteva luni mai târziu, André a fost denunţat de ‘fraţi falşi’ şi închis din ordinul poliţiei Kempeitai (2 Corinteni 11:26). L-am vizitat în închisoare. Era slab şi fără vlagă. Rămăsese în viaţă datorită resturilor de mâncare pe care le culesese din canalul de scurgere ce trecea prin celulă. Închisoarea nu-i ştirbise însă integritatea. Atunci mi-a şoptit printre gratii cuvintele menţionate la începutul articolului: „Nu te îngrijora. C-au să mă ucidă ori c-au să mă lase liber, am să-i rămân fidel lui Iehova! N-au decât să mă scoată mort de-aici, dar trădător n-am să fiu niciodată!“.

După şase luni de închisoare, André a compărut înaintea Curţii Supreme din Jakarta. Sala de judecată era plină: familia şi prietenii erau alături de noi. Atmosfera era încordată.

„De ce nu te înrolezi în armata japoneză?“, a întrebat judecătorul.

„Sunt deja soldat şi lupt pentru Regatul lui Dumnezeu“, a răspuns André. „Iar un soldat nu poate lupta în două armate deodată.“

„Le-ai spune altora să nu se înroleze în armată?“, a întrebat din nou judecătorul.

 „Nu“, a spus André. „Decizia le aparţine.“

În apărarea sa, André a adus multe citate biblice. Judecătorul, un musulman devotat, a rămas impresionat. „Nu avem aceleaşi convingeri, dar eu nu forţez pe nimeni să-şi încalce conştiinţa“, a spus judecătorul. „Eşti liber!“

Toţi cei din sala de judecată au răsuflat uşuraţi. Inima-mi sălta în piept de bucurie. André a venit la mine şi m-a luat de mână. Familia şi prietenii s-au strâns în jurul nostru şi ne-au felicitat bucuroşi.

Predicăm adevărata libertate

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Indonezia a fost scena unei revoluţii împotriva dominaţiei coloniale olandeze. Revoluţia a durat patru ani. Mii de oameni au fost ucişi. Sate-ntregi au rămas pustii, oamenii fiind nevoiţi să-şi abandoneze casele. Patrioţii încercau să ne oblige să scandăm alături de ei Merdeka!, adică „Libertate!“. Însă noi le spuneam că suntem neutri din punct de vedere politic.

În pofida violenţelor, am reînceput să predicăm din casă în casă. Foloseam vechile noastre fişe de mărturie şi publicaţiile ce ne rămăseseră dinainte de război. În mai 1948, când actele de violenţă s-au mai rărit, eu şi André am reluat pionieratul, fiind singurii pionieri din Indonezia la vremea aceea. Cât de bucuroşi am fost trei ani mai târziu când în Jakarta au sosit 14 absolvenţi ai Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower! Instruirea pe care ne-au acordat-o ne-a pregătit pentru responsabilităţi viitoare.

În iunie 1952 am fost numiţi pionieri speciali şi am fost repartizaţi în Semarang, un oraş din centrul insulei Java. Anul următor, am urmat şi noi cursurile Şcolii Galaad, absolvind cea de-a 22-a clasă. Ne-am întors în Indonezia, fiind repartizaţi în oraşul Kupang din Timor. Ulterior am primit şi alte repartiţii: în Sulawesi de Sud şi în Sulawesi de Nord. Aici credinţa ne-a fost din nou pusă la încercare.

Din nou sub interdicţie

În 1965 a avut loc o lovitură de stat care, deşi a eşuat, s-a soldat cu moartea a sute de mii de oameni. Unii clerici ai creştinătăţii s-au implicat în conflict. Ei susţineau că Martorii lui Iehova sunt comunişti. Din fericire, autorităţile nu le-au dat crezare. Clericii însă n-au încetat să-i denigreze pe Martori. În cele din urmă, în 25 decembrie 1976, Martorii lui Iehova au fost scoşi în afara legii.

La puţin timp după ce s-a anunţat interdicţia, procurorul din Manado l-a chemat pe André în biroul său. „Ştiai că Martorii lui Iehova au fost scoşi în afara legii?“, a întrebat el.

„Da“, a răspuns André.

„Şi n-ai de gând să-ţi schimbi religia?“, a întrebat din nou procurorul.

André s-a aplecat spre el, a dus mâna la piept şi a spus cu o voce gravă: „Inima puteţi să mi-o smulgeţi din piept, dar religia n-o să mă faceţi niciodată să mi-o schimb!“.

Uluit, avocatul a întrebat: „Eu ce să scriu în procesul verbal?“.

„Scrieţi că sunt încă Martor al lui Iehova şi că n-am făcut nimic rău“, a zis André.

„Oricum vă confisc publicaţiile“, a spus procurorul.

În acea noapte, câţiva Martori tineri au luat publicaţiile de la noi din casă, lăsând în urmă doar nişte cutii goale. Am continuat să predicăm folosindu-ne numai de Biblie. Cât despre procuror, nu ne-a mai deranjat niciodată!

 O viaţă minunată

Împreună cu André am făcut pionierat în Surabaya, un oraş de pe insula Java, şi în Bangka, o insulă aflată la sud-est de Sumatra. Din cauza sănătăţii precare însă, în 1982 am fost nevoiţi să ne întoarcem în Jakarta. În 2000, André s-a stins din viaţă la vârsta de 85 de ani. A fost un pionier zelos până la sfârşitul vieţii! În 2001, la un an după moartea sa, interdicţia a fost ridicată.

Ce viaţă minunată am avut! În prezent am 93 de ani şi am petrecut mai bine de 70 de ani în serviciul cu timp integral. În 1937, când m-am botezat, erau doar 25 de Martori ai lui Iehova în Indonezia. În prezent, sunt aproape 22 000! Cât de bucuroasă sunt că am putut contribui la această creştere! Dar „călătoria mea“ abia a început. Vreau să-i slujesc cu fidelitate lui Dumnezeu pentru totdeauna!

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 13]

„Sunt deja soldat şi lupt pentru Regatul lui Dumnezeu, iar un soldat nu poate lupta în două armate deodată“

[Text generic pe pagina 14]

„Inima puteţi să mi-o smulgeţi din piept, dar religia n-o să mă faceţi niciodată să mi-o schimb!“

[Harta de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Locuri în care am locuit şi am predicat

INDONEZIA

Sulawesi

Manado

Sumatra

Bangka

Java

JAKARTA

Sukabumi

Bandung

Semarang

Surabaya

Timor

Kupang

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cu André în anii 1970

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Când aveam 15 ani, broşura „Unde sunt morţii?“ m-a convins că Biblia conţine adevărul