„Iehova, te rog, ajută-mă! Vreau să-ţi slujesc!“

Relatare de Danielle Hall

Când eram mică, îmi plăcea să o vizitez pe bunica. Ea locuia alături de noi. În fiecare zi, îşi făcea siesta. Dacă se întâmpla să fiu la ea chiar atunci, ne întindeam amândouă în pat, iar ea îmi citea relatări biblice. Îmi spunea adesea: „Nu uita niciodată că Iehova te iubeşte. Iar, dacă îl vei iubi şi tu, se va îngriji pentru totdeauna de tine“. Cuvintele ei mi-au rămas adânc întipărite în minte şi inimă.

BUNICA a murit în anul 1977, când aveam doar patru ani. Era Martoră a lui Iehova, ca de altfel şi celelalte rude din Moe (Australia) ale lui tata. Deşi părinţii mei nu erau Martori, tata îi simpatiza. Ulterior, familia noastră s-a mutat din Moe, oraşul meu natal, la Tintenbar, un orăşel din apropiere de coasta Noii Galii de Sud. Aici, eu şi fratele meu mai mare Jamie asistam din când în când împreună cu tata la întrunirile Martorilor.

Când aveam opt ani, părinţii mei s-au despărţit. Tata s-a întors la Moe, iar eu şi Jamie am rămas cu mama. Pe ea nu o interesa Biblia şi nu ne lăsa să mergem la întrunirile Martorilor. Asta m-a întristat foarte tare. Cuvintele bunicii îmi rămăseseră  vii în minte. Îl iubeam pe Iehova! Întrucât voiam să-i slujesc, m-am rugat lui şi i-am spus că şi eu doream să fiu Martoră. Şi Jamie avea aceeaşi dorinţă.

Încercări la şcoală

După ce am început şcoala, un profesor ne-a întrebat pe toţi copiii din clasă ce religie avem pentru că trebuia să consemneze acest lucru într-un registru. Când i-a venit rândul lui Jamie, el a zis tare şi răspicat: „Martor al lui Iehova“. Profesorul a stat o clipă şi l-a rugat să repete, iar Jamie a repetat. „Nu cred, a zis profesorul, dar am să revin la tine mai târziu.“ Când mi-a venit rândul, şi eu am zis tare şi răspicat: „Martoră a lui Iehova“. Evident iritat, profesorul l-a chemat pe directorul şcolii.

„Am aici dosarele voastre, iar părinţii nu v-au înregistrat ca Martori“, a spus directorul pe un ton categoric. „Dar asta e religia pe care o urmăm“, am răspuns noi cu respect. Nici el, nici profesorul nu au mai adus vreodată în discuţie acest subiect.

La şcoală, am încercat să le împărtăşesc colegilor din cunoştinţele mele limitate din Biblie. Din când în când, luam Cartea mea cu relatări biblice * şi îi citeam unei fete care credea în Dumnezeu. Însă, pentru că încercam să respect normele creştine, nu am fost niciodată prea agreată la şcoală, iar uneori mă simţeam singură.

Deseori mă rugam fierbinte lui Iehova. Prin urmare, el a devenit cel mai apropiat prieten al meu. În fiecare zi, după şcoală, mă aşezam pe pat şi îi vorbeam lui Iehova despre ce se întâmplase peste zi, până în cele mai mici detalii. Plângeam adesea. Cu faţa scăldată în lacrimi, îl imploram: „Iehova, te rog, ajută-mă! Vreau să-ţi slujesc alături de poporul tău!“ După ce mă rugam astfel, mă linişteam.

O scrisoare încurajatoare

Când aveam zece ani, Jamie s-a întors la Moe ca să locuiască cu tata. Acum, eram şi mai izolată din punct de vedere spiritual. Odată, când am mers în vizită la nişte vecini, am găsit reviste publicate de Martorii lui Iehova. Bucuroasă, am învăţat pe de rost adresa filialei din ţara noastră şi m-am întors în grabă acasă pentru a o nota. Apoi am trimis la filială o scrisoare sinceră explicând situaţia mea şi cerând ajutor spiritual. Răspunsul fraţilor de la filială, o scrisoare de două pagini adresată numai mie, mi-a umplut ochii de lacrimi. Iată dovada că sunt cu adevărat preţioasă în ochii lui Iehova, mi-am zis!

În scrisoare eram îndemnată să imit credinţa fetiţei israelite care a ajuns sclava lui Naaman, un comandant al armatei siriene din timpurile biblice. Deşi captivă şi departe de ţara natală, ea a rămas aproape de Dumnezeul ei, Iehova. Vorbind cu îndrăzneală despre credinţa sa, fetiţa s-a dovedit o adevărată martoră a lui. — 2 Regi 5:1–4.

În scrisoarea de la filială se mai spunea: „Pentru că încă eşti mică, ascultă de părinţi şi fii o elevă conştiincioasă. În felul acesta îi poţi sluji lui Iehova. De asemenea, trebuie să rămâi aproape de Iehova prin intermediul rugăciunii şi al studiului“. În încheiere, scrisoarea spunea: „Danielle, nu uita că, indiferent de locul în care trăim, Iehova ne este întotdeauna alături. Ştim că eşti convinsă de lucrul acesta“ (Romani 8:35–39). Deşi scrisoarea este îngălbenită de vreme, o ţin şi acum în coperta Bibliei. Am citit-o de nenumărate ori de-a lungul anilor şi de fiecare dată am plâns.

La scurt timp după aceea, am primit încă o scrisoare prin care eram anunţată că tata luase măsuri să primesc revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! prin poştă. Eram foarte bucuroasă! Primeam acum cu regularitate hrană spirituală. Când soseau noile reviste, le citeam pe nerăsuflate. Şi acum păstrez acele prime numere ale revistelor, care au însemnat atât de mult pentru  mine. Tot cam în aceeaşi perioadă, un bătrân creştin din congregaţia locală a început să mă viziteze. Vizitele lui, deşi scurte, erau încurajatoare.

Schimbările aduc progrese

Deşi progresasem spiritualiceşte, voiam să-i slujesc fără oprelişti lui Iehova. Prin urmare, când am împlinit 13 ani, am întrebat-o pe mama dacă puteam să merg să locuiesc cu tata. O iubeam nespus pe mama, cum de altfel mă iubea şi ea, dar eram hotărâtă să-i slujesc lui Dumnezeu. Întrucât a fost de acord, m-am mutat la Moe şi am început să studiez Biblia cu Martori din congregaţia locală. Cu aprobarea lui tata, eu şi Jamie asistam acum la toate întrunirile. Martorii şi-au dat toată silinţa să ne ajute. Eu şi Jamie am făcut progrese spirituale rapide şi, nu după mult timp, ne-am botezat, la un interval de câteva luni unul de celălalt. Într-adevăr, rugăciunea din copilărie mi-a fost ascultată. Acum îi slujeam lui Iehova alături de poporul său!

Între timp, am legat o prietenie deosebită cu unchiul şi cu mătuşa mea, Philip şi Lorraine Taylor, care făceau parte şi ei din congregaţia din Moe. M-au tratat ca pe fiica lor. Când s-au mutat pe insula Bougainville (Papua Noua Guinee) pentru a sluji unde nevoia de predicatori ai Regatului era mai mare, le-am acceptat numaidecât invitaţia de a-i însoţi. Deşi aveam doar 15 ani, tata şi mama mi-au dat voie să merg cu ei.

În Bougainville mi-am continuat instruirea şcolară, dar prin corespondenţă. În rest, îmi petreceam cea mai mare parte a timpului în lucrarea de predicare. Ce bucurie a fost să colaborez cu misionari şi cu pionieri! Localnicii erau dintre cei mai umili oameni pe care i-am întâlnit vreodată, iar multora le plăcea să studieze Biblia.

Mai târziu, în acelaşi an, aici au izbucnit conflicte politice. Era prea periculos să rămân. Când a trebuit să părăsesc insula şi pe locuitorii ei minunaţi, am simţit cum mi se sfâşie inima! În timp ce micul avion decola, l-am văzut pe unchiul Philip pe pistă făcându-mi cu mâna. Cu ochii plini de lacrimi, m-am rugat în gând lui Iehova implorându-l să mă ajute ca într-o bună zi să slujesc ca misionară într-o ţară străină.

Iehova îmi răspunde şi la alte rugăciuni

Odată întoarsă în Australia, am terminat liceul şi apoi am urmat nişte cursuri de specializare în cadrul unei firme de consultanţă juridică. Între timp, tata s-a recăsătorit şi trebuia să se îngrijească de o familie mai mare. Jamie locuia cu mama. Un timp, am stat când cu mama, când cu tata. Totul părea atât de complicat. Trebuia să-mi simplific viaţa şi să mă concentrez asupra obiectivelor spirituale. În 1994, am început serviciul cu timp integral ca pionieră în Moe.

Eram din nou fericită. Prietenii mei, tineri cu obiective spirituale din congregaţie, au fost pentru mine un sprijin puternic. În 1996, m-am căsătorit cu unul dintre ei, pe nume Will, un bărbat bun şi umil, cu vorbă blândă. O adevărată binecuvântare de la Iehova!

După ce ne-am căsătorit, aveam impresia că nu era loc de mai multă fericire. Într-o zi, Will a fost în lucrare cu supraveghetorul itinerant care vizita congregaţiile din zona noastră. După ce s-a întors acasă, s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat: „Ţi-ar plăcea să ajuţi o altă congregaţie?“ „Bineînţeles,“ mi-am zis în sinea mea, fără să stau pe gânduri. Totuşi l-am întrebat în glumă: „Unde? În Vanuatu? În Fiji?“ „În Morwell“, a răspuns Will. „Dar e la un pas de noi!“, am ripostat eu. Am râs apoi amândoi şi, fără întârziere, ne-am hotărât să slujim ca pionieri în congregaţia învecinată.

Următorii trei ani în Morwell au fost frumoşi şi roditori. Apoi a venit o altă surpriză. Am fost invitaţi de filiala din Australia a Martorilor lui Iehova să slujim ca pionieri speciali. Unde eram repartizaţi? În Timorul de Est *, o ţară mică din extremitatea estică a arhipelagului indonezian. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am mulţumit lui Iehova că mi-a răspuns la rugăciuni. Nu  numai că-mi permisese să-i slujesc, dar ne şi acordase mie şi soţului meu privilegiul de a predica într-o ţară străină.

Slujim în străinătate

Am sosit în Dili, capitala ţării, în iulie 2003. Congregaţia din Dili, singura congregaţie din ţară, era alcătuită din 13 pionieri speciali din Australia şi câţiva Martori locali. Fraţii timorezi sunt foarte săraci. Majoritatea îşi pierduseră bunuri materiale şi persoane dragi în războiul civil de 24 de ani, care s-a sfârşit în 1999. Mulţi s-au confruntat cu o aprigă opoziţie din cauza religiei lor. Însă, în pofida necazurilor şi a sărăciei, ei erau bogaţi din punct de vedere spiritual şi fericiţi. — Revelaţia 2:8, 9.

În timp, ne-am dat seama că majoritatea timorezilor erau oameni cu teamă de Dumnezeu şi respectau Biblia. De fapt, am ajuns să avem atât de multe studii biblice, încât nu mai reuşeam să le conducem! După o vreme, unii dintre elevii noştri ni s-au alăturat în închinare, devenind fraţii şi surorile noastre. Progresul lor spiritual ne-a adus mari bucurii.

Apoi, în 2006, haosul a pus din nou stăpânire peste oraşul Dili. Tensiunile interetnice au degenerat într-un conflict de proporţii. Multe locuinţe au fost prădate şi incendiate, mistuite de flăcări până la temelii. Martorii locali şi-au căutat refugiul în locuinţele pionierilor speciali. Casa şi curtea noastră erau acum o tabără de refugiaţi ce a adăpostit, la un moment dat, aproape o sută de oameni! Garajul nostru mare devenise bucătărie, sală de mese şi, din când în când, Sală a Regatului.

Deşi în jur se auzeau focuri de armă şi explozii de grenade, locuinţa noastră era o oază de pace. Am simţit cu toţii mâna ocrotitoare a lui Iehova. Fiecare zi începea cu analizarea în grup a unui text biblic. Întrunirile erau ţinute ca de obicei. De asemenea, conduceam studii biblice cu cei interesaţi.

Pe măsură ce săptămânile treceau, era din ce în ce mai periculos ca fraţii originari din estul ţării să rămână în Dili. Prin urmare, Martorii care supravegheau lucrarea au hotărât să înfiinţeze o nouă grupă în Baucau, al doilea oraş ca mărime din ţară, situat la est de Dili la o distanţă de trei ore. Ca urmare, eu şi Will am primit o nouă repartiţie.

Am sosit în Baucau în iulie 2006, după aproximativ trei ani petrecuţi în Dili. Noua noastră grupă era alcătuită din patru pionieri speciali şi şase Martori timorezi. Aceşti fraţi îşi abandonaseră toate bunurile în Dili, însă nu şi zâmbetul. Îi admiram pentru loialitatea şi spiritul lor de sacrificiu!

Eu şi Will slujim şi acum în Baucau. Ne iubim repartiţia şi o considerăm o binecuvântare de la Iehova. Privind înapoi, îmi dau seama că bunica avea dreptate. Iehova s-a îngrijit de mine în permanenţă. Îi mulţumesc neîncetat pentru că mi-a dat privilegiul de a-i sluji alături de poporul său. Aştept cu nerăbdare clipa în care am s-o revăd pe bunica la înviere, când am să-i mulţumesc pentru că mi-a arătat calea spre o viaţă cu adevărat fericită şi plină de satisfacţii!

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu bunica

[Legenda fotografiei de la paginile 28, 29]

Cu soţul meu, Will