A îndrăgit ce a învăţat
A îndrăgit ce a învăţat
NU CU mult timp în urmă a fost găsită o scrisoare scrisă de o femeie chiar înainte de a fi răpusă de cancer în mai 2004. Evident, din cauza agravării bruşte a bolii, ea nu îşi terminase scrisoarea. Cu toate acestea, scrisoarea netrimisă i-a mişcat până la lacrimi pe cei ce au citit-o şi le-a întărit credinţa în Dumnezeu.
În paginile ei, Susan, autoarea scrisorii, spunea că, atunci când a luat legătura telefonic cu Martorii lui Iehova din Connecticut (SUA) prin intermediul unui bătrân creştin, era doar o adolescentă. Apoi a descris situaţia cu care s-a confruntat în acei ani. Mama lui Susan a ajuns în posesia acestei scrisori emoţionante pe la sfârşitul anului 2005, după care a trimis o copie la sediul din New York al Martorilor lui Iehova.
Susan a scris că găsise numărul de telefon al acelui bătrân din Connecticut în 1973, în cartea de telefoane. Iată ce explică ea: „În acel an — pe atunci aveam doar 14 ani —, în urma celor citite în Turnul de veghe şi Treziţi-vă! am ajuns la concluzia că găsisem adevărul. Întrucât nu-i întâlnisem niciodată pe Martorii lui Iehova, i-am căutat în cartea de telefoane şi am ales numărul care avea acelaşi prefix ca al meu. Când a răspuns la telefon, fratele Genrich * a fost surprins să afle că nu întâlnisem niciodată un Martor al lui Iehova“.
O problemă serioasă
Susan a explicat în scrisoare că, atunci când avea vreo zece ani, a fost trimisă să stea cu sora mamei ei în Connecticut. Deşi şederea trebuia să fie temporară, Susan i-a spus după un timp mamei ei, care locuia în Florida, că voia să rămână la mătuşa ei. În scrisoare, Susan a scris că situaţia ei se asemăna cu „aşa-numitul sindrom Stockholm, în care persoana în cauză formează o legătură strânsă cu opresorii ei“ *. De fapt, Susan era tratată îngrozitor.
Iată ce mărturiseşte Susan: „Mătuşa mea şi concubinul ei se purtau extrem de rău cu mine. În plus, puţini străini ne treceau pragul. Când mi s-a permis să merg la şcoală, nu-mi puneau pacheţel şi nici nu aveam o îmbrăcăminte adecvată, deşi mama le trimitea sume însemnate de bani. Nu aveam decât un schimb de lenjerie, pe când cele două fiice ale mătuşii mele, care erau cu câţiva ani mai mici decât mine, aveau de toate“. Susan a povestit toate acestea ca să fie foarte clar ce s-ar fi întâmplat dacă mătuşa sa ar fi aflat de interesul ei faţă de Biblie.
Cum a ajuns Susan să cunoască mai multe din Biblie
Susan a mai scris: „Fratele Genrich mi-a făcut cunoştinţă cu Laura, o soră creştină matură, care a avut răbdarea de a-mi răspunde la multele întrebări biblice. Ne întâlneam adesea la o spălătorie automată“. Susan a mărturisit că până atunci nu luase niciodată o decizie singură, dar că aceste discuţii şi citirea unor publicaţii bazate pe Biblie precum Adevărul care conduce la viaţă eternă au avut un rol determinant în acest sens.
„Era într-o vineri seara, continuă Susan, când i-am spus mătuşii că purtam discuţii cu Martorii. M-a obligat să stau trează toată noaptea şi să rămân în picioare în mijlocul bucătăriei. După aceea am fost mai hotărâtă ca oricând să devin Martoră.“
Începând de atunci, fratele Genrich îi ducea lui Susan literatură biblică ca să o ajute să înţeleagă Biblia. Susan a adăugat: „Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1974 mi-a rămas în minte, pentru că vorbea despre persecuţiile îndurate de Martorii din Germania nazistă înaintea şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. . . . Chiar atunci l-am rugat pe acel bătrân să-mi înregistreze melodiile Regatului pe casetă ca să le pot învăţa. În decurs de un an am ajuns să ştiu în ordine toate cele 119 cântări ale cărţii publicate în 1966, «Cântând şi acompaniindu-vă cu muzică în inimile voastre».
Între timp, fratele Genrich îmi aducea audiocasete cu cuvântări biblice, drame şi programe de congres. Mi le lăsa pe Route 10, lângă o anumită cabină telefonică. . . . Situaţia în care mă aflam începea să mă tulbure pentru că făceam cât de cât progrese, dar nu asistam la nicio întrunire. Cred că nu mai aveam puterea de a continua“.
Susan a spus că următorii 2 ani au fost foarte grei. Întrerupsese orice legătură cu cei doi Martori pe care-i cunoştea. Totuşi, a mai spus că „toate acele melodii învăţate deveniseră ca un «blestem»“. De ce? „Îmi tot veneau în minte versuri, precum «Ca luptători, nu râvnesc un trai uşor». Ştiam că acele cuvinte fuseseră scrise de un Martor în timp ce se afla într-un lagăr de concentrare nazist în timpul războiului, iar asta îmi sporea tristeţea. Mă simţeam o laşă şi credeam că Iehova mă abandonase.“ *
În sfârşit, liberă!
„Punctul de cotitură a fost ziua în care am împlinit 18 ani. Nici un Martor nu sunase la uşa noastră de ani de zile, pentru că aveam scris pe uşă «Nu sunaţi». Dar în acea zi, cineva dintr-o altă congregaţie a trecut pe la uşa noastră. Am reuşit să vorbesc cu acea Martoră pentru că eram singură acasă. A fost prima dată, din câte îmi amintesc, când eram singură acasă sâmbăta. Am considerat-o o dovadă că Iehova nu renunţase la mine. Prin urmare, l-am sunat pe fratele Genrich, cu care vorbisem la început, i-am spus că eram pregătită să plec şi l-am întrebat dacă mă putea ajuta în vreun fel. În cele din urmă, am reuşit să mă mut.“
În aprilie 1977, Susan s-a mutat în altă parte. Iată ce a spus în continuare în scrisoare: „Pe parcursul acelui an am reuşit în sfârşit să asist la toate întrunirile şi congresele şi am început să particip la lucrarea de predicare. Tot atunci am luat legătura din nou cu mama. Nu-şi dăduse seama cât de îngrozitor fusesem tratată în toţi acei ani; povestea mea a răvăşit-o. A trecut imediat la acţiune şi s-a asigurat că aveam toate cele necesare. Cu câţiva ani înainte, mama se mutase în Alaska. Întrucât a manifestat mult interes faţă de adevărurile biblice, în 1978 m-am mutat şi eu în Alaska, pentru a fi cu ea. În cele din urmă, mama a devenit Martoră şi i-a rămas fidelă lui Iehova până în ziua de azi.
După ce am început să asist la întruniri, fratele Genrich a organizat o călătorie în grup la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, situat
în Brooklyn, New York, şi m-a invitat şi pe mine. A fost unul dintre cele mai memorabile cadouri primite vreodată, căci a fost scânteia unei aprecieri eterne pentru organizaţia lui Iehova. Cam asta e tot. Pe scurt am spus totul; am dorit să termin scrisoarea la timp“.Afirmaţiile de mai înainte nu sunt decât fragmente dintr-o scrisoare de şase pagini şi jumătate. Spre sfârşitul scrisorii, Susan a spus: „Luna trecută, în timp ce eram la spital, boala s-a agravat brusc şi am crezut că n-o să mai trăiesc mult. . . . M-am rugat lui Iehova ca, dacă aş mai avea încă două săptămâni în care să mă bucur de sănătate, să pun la punct unele lucruri. . . . Nu cred că voi mai trăi mult, dar trebuie să spun că viaţa trăită în adevăr a fost atât de minunată, încât o consider cea mai frumoasă viaţă pe care şi-ar putea-o dori cineva“.
Scrisoarea nu avea cuvinte de încheiere, nu era semnată şi nu fusese expediată niciodată. Cei ce au găsit-o nu au ştiut cui să o trimită. Cu toate acestea, aşa cum s-a menţionat mai devreme, ea a fost trimisă mamei lui Susan.
Cine a fost Susan
După botezul lui Susan, la 14 aprilie 1979, mama ei s-a întors în Florida. Susan a rămas în Alaska, întrucât legase o strânsă prietenie cu cei din congregaţia Polul Nord. La scurt timp după aceea, ea a început serviciul cu timp integral ca pionieră. În cele din urmă, în 1991 s-a mutat în Florida şi s-a căsătorit cu un bătrân creştin şi pionier totodată, care a decedat la scurt timp după moartea lui Susan.
Susan şi soţul ei au fost un cuplu îndrăgit. Ei au rămas în serviciul cu timp integral până când boala lui Susan nu le-a mai permis să continue. În total, Susan a slujit cu timp integral 20 de ani. Serviciile funerare ţinute în Florida au fost ascultate prin legătură telefonică şi de cei din congregaţia Polul Nord.
Scrisoarea lui Susan ne ajută să apreciem şi mai mult binecuvântările de natură spirituală de care se bucură cei care-i slujesc lui Iehova şi au minunata speranţă a învierii (Faptele 24:15). Totodată, această experienţă arată fără echivoc că Dumnezeu este alături de toţi cei care se apropie de el! — Iacov 4:7, 8.
[Note de subsol]
^ par. 4 Fratele Genrich şi soţia lui au murit într-un tragic accident în 1993.
^ par. 6 Vezi revista Treziţi-vă! din 22 decembrie 1999, pagina 7.
^ par. 13 Cântaţi laude lui Iehova, Cântarea 29, „Înainte, voi Martori!“
[Text generic pe pagina 23]
„Viaţa trăită în adevăr a fost atât de minunată, încât o consider cea mai frumoasă viaţă pe care şi-ar putea-o dori cineva“
[Legenda fotografiei de la pagina 21]
Susan când avea zece ani
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Susan cu soţul ei, James Seymour