„Giuvaierul mării“

Diatomeele, alge microscopice, care „se ascund“ între două carapace silicioase cu ornamentaţii simetrice de o rară fineţe, abundă în oceanele şi mările lumii. I-au fascinat pe oamenii de ştiinţă secole la rând, mai cu seamă după ce s-a inventat microscopul şi omul a putut să le surprindă frumuseţea în desene. Aşadar, pe bună dreptate, diatomeea e numită „giuvaierul mării“.

Alfred Nobel, care a inventat dinamita în anii 1860, a folosit dioxidul de siliciu din diatomee pentru a stabiliza nitroglicerina, ceea ce l-a ajutat la producerea cartuşelor de explozibil. Carapacele fosilizate ale diatomeelor se folosesc şi în prezent în multe scopuri: la realizarea vopselei reflectorizante pentru şosele, la purificarea vinului şi la filtrarea apei din piscine.

Însă mult mai important e faptul că aceste minuscule plante unicelulare realizează o pătrime din fotosinteza de pe planeta noastră. Cercetătorii Allen Milligan şi François Morel, de la Universitatea din Princeton (SUA), au descoperit că dioxidul de siliciu din carapacea diatomeei induce modificări chimice apei din interiorul ei, creând un mediu ideal fotosintezei. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că bogatele ornamentaţii de pe carapace au un rol important: întrucât în interior suprafaţa aflată în contact cu apa este mai mare, condiţiile pentru producerea fotosintezei sunt mai bune. Rămâne însă un mister modul în care se formează splendidele carapace din siliciul dizolvat în apa mării. Oamenii de ştiinţă ştiu totuşi că, absorbind dioxidul de carbon şi eliberând oxigen, diatomeele joacă un rol esenţial în susţinerea vieţii pe pământ, rol poate chiar mai important decât cel al majorităţii plantelor de pe uscat.

Morel situează diatomeele „printre cele mai utile organisme de pe pământ“. Milligan adaugă că, dacă ele nu ar avea atâta nevoie de dioxid de carbon, „efectul de seră ar fi mult mai accentuat“.

Când diatomeele mor, resturile lor ce conţin carbon se depun pe fundul oceanului şi în cele din urmă se fosilizează. Unii oameni de ştiinţă cred că, aflate în această formă şi supuse unei mari presiuni, diatomeele au contribuit la crearea zăcămintelor de petrol. Există însă tot mai multe motive de îngrijorare: creşterea temperaturii apelor marine din cauza încălzirii globale le permite bacteriilor să se hrănească din resturile diatomeelor înainte ca acestea să se scufunde, carbonul fiind astfel eliberat în apele de suprafaţă. Prin urmare, chiar şi minusculul „giuvaier al mării“, element al unui sistem complex de susţinere a vieţii, ar putea fi acum în pericol.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 31]

© Dr. Stanley Flegler/Visuals Unlimited