Inteligentul cameleon al mărilor

„Caracatiţa, oroare! Te aspiră. Te trage spre ea şi în ea, şi, ferecat, năclăit, neputincios, te simţi încet-încet vărsat în acest sac înspăimântător, care e un monstru.“ — OAMENII MĂRILOR, DE VICTOR HUGO

CÂTE răutăţi nu s-au spus despre caracatiţă! Mituri străvechi şi povestiri fantastice — în genul descrierii din romanul citat mai sus — au stigmatizat biata creatură.

În realitate însă, nici măcar uriaşa caracatiţă din apele Pacificului, care poate atinge 6 m şi poate cântări 50 kg, nu este un pericol pentru om. În ultimii ani, legendele despre „monstrul“ cu opt braţe au fost înlocuite de constatări ştiinţifice. Scufundătorii şi biologii marini au făcut multe descoperiri privind numeroasele specii de caracatiţă.

Atac şi apărare

Caracatiţa nu devorează oameni, ci se hrăneşte în special cu crustacee. Pentru a prinde prada, ea se foloseşte de cele opt braţe şi de cele 1 600 de ventuze puternice. Cu ajutorul ventuzelor, o caracatiţă mică poate trage după sine un obiect de 20 de ori mai greu decât ea! Unele caracatiţe eliberează şi un venin cu care-şi paralizează aproape instantaneu victima. * Ca să mănânce, ea se foloseşte de maxilarele ce seamănă cu un cioc.

Dar ce se întâmplă când ea însăşi este ţinta prădătorilor? Are un dezavantaj surprinzător. Sângele ei, un lichid albăstrui bogat în hemocianină şi nu în hemoglobină, transportă puţin oxigen. Ca urmare, caracatiţa oboseşte repede. În schimb, ea are unele metode speciale pentru a se feri de foci, balene şi alţi prădători.

Una dintre acestea este propulsia. Când e ameninţată, caracatiţa împroaşcă apă din mantaua ei groasă împingându-se înapoi. Această şireată creatură uzează şi de o altă tactică pentru a scăpa de prădători. Ea poate elibera un „nor de cerneală“ care nu se diluează în apa mării, datorită pigmentului pe care îl conţine. Astfel camuflată, caracatiţa poate să schimbe direcţia şi să fugă până nu se risipeşte „norul de cerneală“.

Un artist al deghizării

Bineînţeles, caracatiţa ar prefera să nu fie urmărită. Dar cum se ascunde ea de prădători? Celebrul explorator marin Jacques-Yves Cousteau a scris: „La Marsilia, unde echipa noastră a început să toarne un film despre caracatiţe, aproape toţi  scufundătorii au spus că n-au văzut nici una; dacă fusese vreuna prin preajmă, oricum fugise. În realitate însă scufundătorii înotau chiar pe lângă caracatiţe. Erau atât de bine camuflate, încât păreau invizibile“. Cum au reuşit ele o asemenea performanţă?

La maturitate, o caracatiţă are în piele circa două milioane de cromatofori, sau celule colorante, cam 200 pe mm². Fiecare celulă de acest fel conţine pigment de culoare roşie, galbenă sau neagră. Contractându-şi sau relaxându-şi fibrele musculare din jurul cromatoforilor, pielea îşi poate schimba culoarea în câteva secunde sau se poate umple de modele colorate.

În mod paradoxal, se pare că această vietate nu percepe culorile. Totuşi, pielea ei poate avea mai mult de trei culori. Celulele reflectante, numite iridocite, refractă lumina, iar corpul caracatiţei ia culoarea mediului. Şi asta nu e tot. Dacă se ascunde pe un recif de corali, caracatiţa îşi poate schimba aspectul, pliindu-şi pielea, de altfel netedă, şi făcând-o să semene cu suprafaţa plină de asperităţi a recifului.

Constructor harnic şi gospodină desăvârşită

Nu ne miră că ascunzişul unei caracatiţe este greu de găsit. Ea îşi construieşte de obicei casa sub stânci sau în crăpăturile acestora, folosind materialele de construcţie care-i sunt la îndemână. Îşi încropeşte acoperişul şi pereţii din pietre, bucăţi de metal, scoici, şi chiar epave sau gunoaie de pe fundul oceanului.

Ca o adevărată gospodină, caracatiţa deretică prin casa proaspăt ridicată. Pentru a netezi podeaua de nisip împroaşcă apă. După masă, scoate afară toate resturile de mâncare. Pentru a-i observa metodele de întreţinere a locuinţei, echipa lui Cousteau a scos câteva pietre din zidul casei în care locuia o caracatiţă. Ce a făcut ea? A reconstruit zidul, bucată cu bucată! Cousteau a scris: „Nu s-a oprit până când nu a refăcut tot zidul; şi era identic cu cel pe care-l stricaseră scufundătorii“. Caracatiţa şi-a câştigat reputaţia de „gospodină“ care-şi ţine casa curată şi ordonată. Aşadar, când scufundătorii văd un ascunziş plin cu nisip şi cu tot felul de resturi, ei ştiu că nu e locuit.

Ultimul cămin

De obicei, ultima şi cea mai importantă locuinţă a caracatiţei este cea în care-şi depune ouăle. După ce masculul pune săculeţul cu spermă în cavitatea mantalei femelei, aceasta porneşte în căutarea unei locuinţe potrivite; „călătoria“ poate dura şi câteva săptămâni. Mai apoi, îşi întăreşte ascunzişul, iar miile de ouă le lipeşte sub forma unui ciorchine de acoperiş. Caracatiţa cu pete albastre în schimb nu-şi face casă. Deoarece culorile sale vii ţin la distanţă prădătorii, ea preferă să se îngrijească de pui în largul mării, unde îşi poate pune în valoare puterea veninului.

 Caracatiţa este o mamă grijulie. După ce depune ouăle, ea va refuza probabil să se hrănească. Are grijă de ouă, le curăţă, ventilează „încăperea“ unde sunt depuse şi îşi consolidează casa. În plus, pentru a-i avertiza pe prădători, caracatiţa adoptă un comportament de apărare. Deşi caracatiţa-mamă moare după ce puii ies din ouă, ea îi ocroteşte până în ultima clipă a vieţii sale. Cousteau a afirmat: „Nimeni nu a observat până acum vreo caracatiţă-mamă care să nu fi avut grijă de ouă“.

La cele mai multe specii de caracatiţă, puii nou-născuţi se ridică la suprafaţa apei. Majoritatea sunt mâncaţi de alte vietăţi marine. Însă, după câteva săptămâni, cei ce supravieţuiesc se întorc pe fundul mării, unde ajung la maturitate, durata lor maximă de viaţă fiind de trei ani.

Cât de inteligentă este?

Unii sunt de părere că, folosit cu referire la animale, termenul „inteligenţă“ înseamnă capacitate de a învăţa din experienţă şi de a ieşi din impas. Iată ce a spus Cousteau în acest sens: „Sfiala caracatiţei este o reacţie raţională, bazată în primul rând pe prudenţă şi precauţie. . . . Dacă un scufundător reuşeşte să-i arate că nu vrea să-i facă nici un rău, caracatiţa renunţă la masca sfielii mai repede decât orice animal sălbatic“.

Dintre nevertebrate, caracatiţa are creierul şi ochii cel mai bine dezvoltaţi. Ochii ei, asemenea ochilor omului, sunt bine focalizaţi şi se pot adapta la schimbările de intensitate a luminii. Coliculul superior interpretează informaţia primită de la ochi şi, ajutat de un foarte bun simţ tactil, permite caracatiţei să ia decizii inteligente.

Mulţi oamenii de ştiinţă au văzut cum caracatiţele au învăţat să scoată dopul de la o sticlă ca să ajungă la crustaceul dinăuntru. Alţii au spus că o caracatiţă ştie cum să desfacă capacul de la un borcan ca să ia mâncarea din el. În Acvariul din Vancouver (Canada), o caracatiţă se strecura noapte de noapte printr-o ţeavă ca să se înfrupte din peştii din bazinul învecinat.

Referitor la inteligenţa caracatiţei, în cartea Exploring the Secrets of Nature (The Reader’s Digest Association Ltd.) se face următorul comentariu: „Suntem tentaţi să spunem că primatele sunt cele mai inteligente, dar există dovezi că şi caracatiţa este cel puţin la fel de inteligentă ca ele“.

Comportamentul inteligent al caracatiţei ne poate aminti de vietăţile „cele mai înţelepte“ descrise în Biblie (Proverbele 30:24). Ele sunt pe drept cuvânt o minune a creaţiei. Oamenii de ştiinţă şi scufundătorii nu mai văd caracatiţa ca pe o „oroare“, aşa cum şi-a imaginat-o odată Victor Hugo. Cei ce o studiază rămân profund impresionaţi de acest inteligent cameleon al mărilor.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Caracatiţă cu pete albastre

[Provenienţa fotografiei]

© Jeffrey Rosenfeld

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Caracatiţă din Pacific (Octopus cyanea) cu textura asemănătoare unui recif de corali, aflată chiar „sub nasul“ unui peşte de pradă. Vedeţi caracatiţa?

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Există mai multe specii de caracatiţe, variat colorate

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Pui de caracatiţă nou-născuţi se ridică la suprafaţa apei

[Provenienţa fotografiei]

© Fred Bavendam

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

Sus, în stânga: © Roger T. Hanlon; sus: © Jeffrey Rosenfeld