Turul Franţei — Marea provocare a ciclismului împlineşte 100 de ani
Turul Franţei — Marea provocare a ciclismului împlineşte 100 de ani
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FRANŢA
CU ANI în urmă, în noiembrie 1902, Henri Desgrange, director al cotidianului sportiv L’Auto, căuta o idee originală ca să spulbere concurenţa, ziarul Le Vélo. „Ce-ar fi să organizăm un concurs de ciclism în jurul Franţei?“, a propus Géo Lefèvre, un ziarist tânăr din colectivul de redacţie al L’Auto. Ideea a părut fantezistă la început, dar curând, a câştigat teren. La 1 iulie 1903, mai precis la ora 15.16, 60 de ciclişti profesionişti şi amatori au pornit din Paris, pentru trei săptămâni, într-o călătorie lungă de 2 428 km pe drumurile primului Tur al Franţei *.
„Sclavii şoselelor“
Competiţia a avut imediat priză la public. Peste tot în Franţa mulţimi uriaşe de oameni veneau să-i vadă pe „sclavii şoselelor“, după cum îi numea reporterul francez Albert Londres, şi să-i aclame. Condiţiile în care s-a desfăşurat cursa în primii ani au fost, fără să exagerăm, primitive — echipament simplu, drumuri pline de gropi, etape foarte lungi în care nu era prevăzută nici o oprire şi plecare în toiul nopţii.
Cum nu aveau voie să primească asistenţă tehnică, exceptând momentele când ajungeau la punctele de verificare, cicliştii trebuiau, în caz de nevoie, să-şi repare singuri bicicletele grele de 20 kg. De exemplu, în 1913 şi în 1919, lui Eugène Christophe i s-a întâmplat
de două ori să-şi repare ghidonul bicicletei la o fierărie dintr-un sat.Idei noi şi . . . comentarii în presă
Pentru ca această competiţie să constituie şi pe mai departe o atracţie, organizatorii trebuiau să vină cu ceva nou în fiecare an. Iată câteva dintre schimbările făcute: etape mai multe, dar mai scurte; abateri scurte de la drumul obişnuit în ţările învecinate; echipe naţionale sau echipe sponsorizate de anumite companii; probe individuale sau pe echipe în care participanţii luptă contracronometru; sosirea pe Champs-Élysées, în Paris. Un punct culminant al competiţiei a fost în 1919, când participantului care a câştigat în fiecare zi în mod detaşat i s-a acordat un tricou deosebit, de culoare galbenă — culoarea paginilor revistei L’Auto; era mult râvnitul maillot jaune, sau tricoul galben. Pentru a putea finanţa evenimentul, Desgrange a organizat în 1931 o caravană publicitară care, timp de o oră, mergea în fruntea unui grup de ciclişti, stârnind entuziasmul spectatorilor.
Cererea de reviste L’Auto— numită acum L’Équipe — a crescut. În 1903, 130 000 de exemplare ale unui număr special al L’Auto — publicat la şapte minute după sosirea lui Maurice Garin, câştigătorul primei ediţii a Turului Franţei — au fost efectiv smulse de pe standuri, într-o clipă. În prezent, când se prezintă imagini de la Turul Franţei pe canalele TV din peste 150 de ţări, această competiţie ocupă locul al treilea în topul celor mai mediatizate evenimente sportive, fiind precedat de Jocurile Olimpice şi de Campionatul Mondial de Fotbal. Ca să ne dăm seama de marea atracţie pe care o exercita competiţia să ne gândim, de exemplu, că în 1987 parlamentarii spanioli şi-au întrerupt dezbaterile pentru a urmări evoluţia compatriotului lor, Pedro Delgado — câştigătorul cursei —, în timp ce străbătea cele 21 de curbe deosebit de periculoase din zona munţilor Alpe d’Huez.
Luptând cu munţii
La începuturi, Turul Franţei se desfăşura în mare parte pe teren plat. Apoi, în iunie 1910, Alphonse Steinès, ziarist la cotidianul L’Auto, i-a trimis o telegramă din Pirinei lui Desgrange prin care îl înştiinţa că trecătorile montane erau practicabile. Mesajul lui Steinès nu a fost în totalitate adevărat. Pierdut în nămeţi, el petrecuse o noapte întreagă la o altitudine de 2 200 de metri! Cu toate acestea, luna următoare, cei mai viguroşi ciclişti au acceptat provocarea! Francezul Gustave Garrigou, deşi nu a ajuns primul, a străbătut Trecătoarea Tourmalet din Pirinei fără să pună piciorul jos. De atunci, au mai fost adăugate la traseul Turului alte trecători din munţii Alpi şi Pirinei.
La coborâre, cicliştii ating şi 100 km/h, iar de multe ori se întâmplă să şi cadă. În 1951, olandezul Wim Van Est, care purta tricoul galben, a căzut într-un defileu adânc de 50 m şi a fost scos de acolo cu
un „cordon“ improvizat din camere de bicicletă. Alţii au avut un deznodământ mai tragic. În 1935, spaniolul Francisco Cepeda, când străbătea Trecătoarea Galibier din Alpi, a căzut şi a murit. În 1995, italianul Fabio Casartelli a avut un accident mortal pe o pantă cu o înclinaţie de 17%, în Trecătoarea Portet d’Aspet din Pirinei.Duel la înălţime
În 1964, doi francezi, Jacques Anquetil şi Raymond Poulidor, s-au angajat într-o întrecere strânsă, spectaculoasă pe versanţii muntelui Puy-de-Dôme din regiunea Auvergne. Poulidor, care de obicei ocupa poziţia a doua în cursă, a câştigat duelul, însă a pierdut tricoul galben la o diferenţă de numai câteva secunde.
În 1971, belgianul Eddy Merckx şi spaniolul Luis Ocaña s-au luptat pentru primul loc. Însă la 12 iulie, în timp ce cobora Trecătoarea Mente din Pirinei, Ocaña a căzut. Rănit, spaniolul nu a mai putut să continue cursa. În onoarea rivalului său, Merckx a cerut ca ziua următoare, la plecare, să nu poarte tricoul galben.
În etapele competiţiei desfăşurate pe munte s-au remarcat alte gesturi de sportivitate. De pildă, în 1949, în timp ce urcau prin Trecătoarea Izoard din Alpi, Gino Bartali şi Fausto Coppi, rivali încrâncenaţi, au lăsat un timp deoparte animozitatea şi s-au ajutat reciproc.
Un sport de echipă
Etapele în care un ciclist se desprinde de grup şi ia un avans mare sunt spectaculoase. De exemplu, în 1951, în etapa Brive-Agen, elveţianul Hugo Koblet s-a aflat în fruntea plutonului 140 km. Însă de cele mai multe ori victoria este rezultatul muncii în echipă. De obicei, există 20 de echipe alcătuite din câte nouă ciclişti profesionişti. Membrii echipei se pun la dispoziţia liderului lor de grup, fiind oricând gata să-l sprijine dacă se simte slăbit, dacă se întâmplă să cadă sau dacă i se defectează bicicleta.
Exemplul pe care l-a dat ciclistul francez René Vietto în 1934, pe când avea 20 de ani, ilustrează foarte bine acest spirit de echipă. Deşi avea mari şanse de a câştiga etapa, el nu a ezitat să traverseze înapoi trecătoarea pe care tocmai o străbătuse şi să-i dea propria bicicletă lui Antonin Magne, liderul echipei lor, a cărui bicicletă se stricase.
Pe lista celebrităţilor
A câştiga de mai multe ori Turul Franţei este o realizare deosebită. Până acum, patru ciclişti au câştigat de câte cinci ori: Jacques Anquetil (Franţa, 1957, 1961–1964), Eddy Merckx (Belgia, 1969–1972, 1974), Bernard Hinault (Franţa, 1978, 1979, 1981, 1982, 1985) şi Miguel Indurain (Spania, 1991–1995). Dar cine ştie de câte ori n-ar mai fi câştigat belgianul Philippe Thys (câştigător în 1913, 1914, 1920) dacă primul război mondial — când mulţi foşti campioni au murit — n-ar fi întrerupt competiţia?
În opinia multora, cel mai bun ciclist al tuturor timpurilor a fost Eddy Merckx, zis şi Canibalul. Cu un palmares de 34 de victorii, el a excelat în toate tipurile de probe — contracronometru, sprinturi, coborâri sau etape desfăşurate pe teren plat sau muntos. „Ne lasă doar firimiturile“, s-au plâns rivalii lui aflaţi cu mult în urmă. Dublul campion, Fausto Coppi, este considerat de alţii drept cel mai experimentat şi mai stilat participant la competiţiile de ciclism.
Victorie cu orice preţ
În Turul Franţei, trişatul a fost întotdeauna o tentaţie. Primii patru biciclişti care au concurat în 1904 au fost descalificaţi, deoarece au luat-o, împotriva regulamentului, pe scurtături sau au mers cu maşina — iar astea nu au fost singurele nereguli.
Dopajul (administrarea unor substanţe chimice pentru a spori performanţele) a fost şi rămâne cea mai răspândită metodă de trişare. În anii de început ai competiţiei, unii concurenţi primeau nişte poţiuni dubioase, iar în anul 1920, cotidianul L’Auto a publicat un articol în care denunţa dopajul sub supraveghere medicală. În 1924, fraţii Pélissier au recunoscut că „alergau pe dinamită“, făcând referire la substanţele chimice periculoase. De-a lungul zecilor de ani care s-au scurs, câteva accidente suspecte, de pildă moartea tragică a ciclistului britanic Tom Simpson, survenită în 1967, în timp ce urca Muntele Ventoux, au fost puse pe seama dopajului.
În 1998, un caz fără precedent de dopaj sub supraveghere medicală a ajuns pe prima pagină a ziarelor. În maşina masorului unei echipe fuseseră descoperite circa 400 de doze de substanţe chimice pentru mărirea randamentului fiziologic, între care şi eritropoietina. O echipă a fost descalificată, iar alta s-a retras din competiţie. Scandalul de anul trecut a pătat reputaţia echipei care a încheiat cursa pe locul al treilea. Potrivit organizatorului Turului, Jean-Marie Leblanc, care a scris prefaţa lucrării comemorative 100 ans de Tour de France (Turul Franţei împlineşte 100 de ani), publicate de L’Équipe, „dopajul, extinderea exagerată a traseului şi banii“ sunt o ameninţare pentru Turul Franţei.
În ciuda problemelor, concurenţii au aceeaşi pasiune pentru competiţie. Texanul Lance Armstrong, câştigător de patru ori şi favoritul numărul unu al celei de-a o suta competiţii, din anul 2003, care va parcurge aceeaşi rută din 1903, a declarat: Turul „are un nume, o istorie şi un stil ce nu se pot compara cu ale nici unei alte competiţii. Nu va fi niciodată, orice s-ar întâmpla, o competiţie obişnuită“. Visul oricărui ciclist profesionist este să câştige Turul Franţei.
[Notă de subsol]
^ par. 3 În prezent, Turul se desfăşoară în general pe o distanţă de 3 600 km în 20 de etape, câte una pe zi.
[Diagrama/Harta de la pagina 23]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
Traseul celei de-a o suta competiţii 5–27 iulie 2003
–– Curse contracronometru
—— Transport între etape
• Start
○ Sosire
• PARIS
-- ——
○ Sedan
-- ——
○ Saint-Dizier
-- ——
○• Nevers
--
○• Lyon
--
○ L’Alpe d’Huez
--
○ Marseille
——
• Narbonne
--
○• Toulouse
-- ——
○ Cap’ Découverte
-- ——
○ Bayonne
-- ——
○• Bordeaux
-- ——
○ Nantes
——
• Ville d’Avray
--
○ PARIS
[Provenienţa hărţii]
Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.
[Legenda fotografiilor de la pagina 22]
1903 Maurice Garin, primul câştigător al Turului Franţei
1927 Muncitorii şi-au întrerupt lucrul ca să-i privească pe concurenţi
[Provenienţa fotografiilor]
100 ans de Tour de France, L’Équipe, 2002 © L’Équipe/Presse Sports
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
1910 Octave Lapize, cu mai multe camere de bicicletă pe după gât, împingându-şi bicicleta în Pirinei
[Provenienţa fotografiei]
100 ans de Tour de France, L’Équipe, 2002 © L’Équipe/Presse Sports
[Legenda fotografiilor de la pagina 24]
1951 Italianul Fausto Coppi, dublu campion
1964 Anquetil şi Poulidor într-un duel palpitant
[Provenienţa fotografiilor]
100 ans de Tour de France, L’Équipe, 2002 © L’Équipe/Presse Sports
[Legenda fotografiilor de la paginile 24, 25]
1991–1995 Miguel Indurain (din Spania), purtând tricoul galben, a câştigat de cinci ori Turul Franţei
1999 Lance Armstrong în cursa contracronometru
[Provenienţa fotografiilor]
100 ans de Tour de France, L’Équipe, 2002 © L’Équipe/Presse Sports