Credinţa sub focul încercărilor în Slovacia

RELATARE DE JÁN BALI

M-AM născut la 24 decembrie 1910 în Záhor, o localitate situată acum în estul Slovaciei. Pe atunci, satul nostru făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. În 1913, mama m-a luat cu ea în Statele Unite la tatăl meu, care plecase din Záhor cu ceva timp în urmă. Doi ani mai târziu, pe când eram în Gary (Indiana, SUA), s-a născut sora mea Anna. Apoi tata s-a îmbolnăvit, iar în 1917 a murit.

Eram un elev pasionat de carte; îmi plăcea în special religia. La şcoala duminicală a Bisericii calviniste, profesorul a remarcat interesul meu pentru lucrurile spirituale. Pentru a-mi satisface foamea spirituală, mi-a dat o Biblie, Holman Edition of the Bible, care conţinea aproximativ 4 000 de întrebări şi răspunsuri. Era mult material pentru mintea unui copil de 11 ani!

‘Acesta este adevărul’

În acele vremuri de început, câţiva dintre imigranţii slovaci din zona în care locuiam au devenit Studenţi în Biblie — cum erau numiţi atunci Martorii lui Iehova. Printre ei se afla şi unchiul meu Michal Bali, care ne-a vorbit şi nouă despre adevărurile biblice. Însă în 1922, eu, mama şi sora mea ne-am întors în Záhor care, la data aceea, făcea parte din estul Cehoslovaciei.

Puţin mai târziu, unchiul Michal mi-a trimis seria completă a Studiilor în Scripturi, de Charles Taze Russell, precum şi exemplare retipărite ale Turnului de veghere, începând chiar cu primul număr al acestei reviste: 1 iulie 1879. Le-am citit pe toate în întregime, unele pasaje chiar de mai multe ori, şi am fost convins că găsisem adevărul biblic pe care îl căutam.

În perioada aceea, câţiva Studenţi în Biblie de origine slovacă s-au întors din Statele Unite pe meleagurile lor natale. Ei au format primele grupuri de Studenţi în Biblie vorbitori de limbă slovacă din Cehoslovacia. În acele zile de început, mergeam împreună cu mama la întruniri în satul nostru Záhor, precum şi în alte localităţi apropiate.

Acele întruniri se asemănau cu întrunirile creştine din secolul I. Ne întruneam, de obicei, în casa unuia dintre Studenţii în Biblie şi ne aşezam în jurul unei mese pe care era pusă la mijloc o lampă cu petrol. Fiind cel mai mic, stăteam de regulă un pic mai în spate şi ascultam în întuneric. Însă, câteodată, mi se cerea şi mie participarea. Dacă se întâmpla ca unii să nu fie  siguri de un text pe care-l citeau în limba slovacă, de obicei mă întrebau: „Ei, Ján, cum sună asta în engleză?“ Foarte entuziasmat, mă apropiam de lampă şi traduceam în slovacă textul din publicaţia engleză.

Michal Šalata a fost unul dintre cei care au devenit Studenţi în Biblie în Statele Unite şi care s-au întors în ţara lor, numită pe-atunci Cehoslovacia. El a venit în Sečovce, un sat din apropiere, unde locuise odinioară, şi a ajutat la organizarea lucrării de predicare din Cehoslovacia. Fratele Šalata m-a luat cu el prin ţară în tururi de predicare. Apoi, în 1924, la vârsta de 13 ani, l-am rugat să mă boteze. Deşi mama mă considera cam mic pentru un pas atât de important, am convins-o că eram ferm decis să mă botez. Astfel că, în iulie, la un congres de o zi, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botez, în apele râului Ondava în apropierea căruia se ţinea congresul.

Privilegii de serviciu preţioase

Când aveam 17 ani am aflat că trebuia să aibă loc o cuvântare de înmormântare la câţiva kilometri depărtare de satul în care predicam. Era prima cuvântare de acest gen pe care o ţineau Studenţii în Biblie în acea regiune. Odată ajuns, mi-am croit drum spre vorbitor printre sătenii curioşi. Când m-am apropiat, el s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Eu fac introducerea, iar tu continui“.

Mi-am alcătuit cuvântarea pe baza textului din 1 Petru 4:7, care spune: „Sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat“. Cu ajutorul Scripturilor am demonstrat că inclusiv sfârşitul suferinţei şi al morţii este aproape şi am vorbit pe larg despre speranţa învierii (Ioan 5:28, 29; Faptele 24:15). În ciuda faptului că arătam mai tânăr decât eram — sau poate tocmai datorită acestui lucru —, toţi cei din auditoriu m-au ascultat cu atenţie.

Turnul de veghere din 15 septembrie 1931 conţinea unele ştiri emoţionante; aici se spunea că nu mai doream să fim cunoscuţi sub numele de Studenţi în Biblie şi sub nici un alt nume de acest fel, ci doream să fim cunoscuţi ca Martorii lui Iehova. După ce au citit aceste informaţii, Studenţii în Biblie din zona noastră au organizat o întrunire specială. Aproximativ 100 de Studenţi în Biblie s-au întrunit în satul Pozdišovce. Am avut ocazia deosebită de a ţine cuvântarea intitulată „Noul nume“, bazată pe articolul din Turnul de veghere amintit mai sus.

Când au fost întrebaţi dacă sunt de acord cu rezoluţia adoptată de colaboratorii lor în credinţă din alte părţi ale globului, toţi cei din auditoriu au ridicat mâna cu mare bucurie. Apoi, am trimis o telegramă la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York, care spunea: „Noi, Martorii lui Iehova, care ne-am adunat astăzi în Pozdišovce, suntem de acord cu explicaţia din Turnul de veghere referitoare la noul nume şi acceptăm acest nou nume: Martorii lui Iehova“.

Regiunile întinse ale Slovaciei şi Transcarpatiei, care înaintea celui de-al doilea război mondial făceau parte din Cehoslovacia, s-au dovedit a fi un teren fertil pentru ministerul nostru creştin. Am parcurs acest teritoriu vast pe jos, cu trenul, cu autobuzul şi cu bicicleta. În acel timp, a fost prezentată în multe oraşe „Foto-Drama Creaţiunii“ — o proiecţie alcătuită din imagini filmate şi diapozitive, sincronizate cu o coloană sonoră. După fiecare prezentare a filmului se luau adresele persoanelor interesate. Mi s-au dat multe dintre aceste adrese şi am fost rugat să deleg Martori care să-i viziteze pe cei interesaţi. În câteva oraşe, am închiriat o sală unde, după fiecare prezentare a filmului, ţineam şi o cuvântare.

În anii ʹ30 am avut ocazia deosebită de a fi delegat la congrese mai mari care s-au ţinut în capitală, în Praga. În 1932, s-a organizat primul  congres internaţional din Cehoslovacia. Ne-am întrunit la Teatrul Varieté. Titlul discursului public, „Europa înainte de distrugere“, a reţinut atenţia oamenilor; la el au asistat circa 1 500 de persoane. În 1937, la Praga, a avut loc un alt congres internaţional la care am avut privilegiul să ţin o cuvântare. Au fost prezenţi delegaţi din multe ţări europene. Cu toţii am primit încurajarea necesară ca să rezistăm în încercările ce aveau să vină nu peste mult timp, odată cu cel de-al doilea război mondial.

Căsătorie şi încercări aspre

Când ne-am întors în Cehoslovacia, eu şi mama am colaborat mult în lucrarea de predicare cu Studenţii în Biblie din satul vecin Pozdišovce. Acolo, am remarcat o tânără atrăgătoare pe nume Anna Rohálová. Când ne-am mai maturizat, ne-am dat seama că între noi nu era doar o simplă afecţiune de frate şi soră creştini. Ne-am căsătorit în 1937. Din acel moment, Anna m-a sprijinit, chiar şi în ‘perioadele dificile’ care urmau să se abată asupra noastră. — 2 Timotei 4:2.

Puţin după nunta noastră, era evident că Europa se pregătea de cel de-al doilea război mondial. În 1938, zonele din sudul ţării, Transcarpatia şi Slovacia au fost anexate Ungariei, care colabora cu Germania nazistă. Poliţia maghiară ne interzisese întrunirile. Trebuia să ne prezentăm cu regularitate la secţia de poliţie.

În septembrie 1939, după începerea celui de-al doilea război mondial, câţiva dintre noi, bărbaţii şi femeile din Záhor, am fost arestaţi şi duşi într-un vechi castel aflat în apropiere de Mukacheve, care face acum parte din Ucraina. Acolo am întâlnit mulţi colaboratori Martori din congregaţiile din Transcarpatia. După ce am fost interogaţi timp de trei-patru luni şi bătuţi în repetate rânduri, am fost judecaţi de un tribunal militar special. Tuturor ni s-a pus o singură întrebare: „Vreţi să luptaţi alături de Ungaria împotriva URSS-ului?“ Deoarece am refuzat, am fost condamnaţi şi, în cele din urmă, trimişi într-o închisoare din Budapesta, de pe bulevardul Margit, numărul 85.

Toţi deţinuţii erau subnutriţi. Curând, bolile s-au răspândit, iar moartea a început să-şi ia tributul. Cât de mult m-a încurajat faptul că soţia mea a venit tocmai din Záhor ca să mă vadă! Deşi n-am putut vorbi decât cinci minute, printre gratii, i-am mulţumit lui Iehova pentru o tovarăşă de viaţă atât de fidelă! *

Din închisoare într-un lagăr de muncă

Din închisoare am fost dus direct în Jászberény (Ungaria), unde mai erau 160 de Martori. Acolo, un ofiţer maghiar ne-a prezentat ultima ofertă a guvernului Ungariei: „Dacă doriţi să slujiţi în armată, faceţi un pas înainte!“ Nu ne-am clintit nici unul din loc. Ofiţerul a spus: „Deşi nu sunt de acord cu ceea ce faceţi, vă admir pentru hotărârea voastră de a rămâne fermi în credinţă“.

Câteva zile mai târziu am urcat la bordul unei nave care mergea pe Dunăre, îndreptându-ne spre lagărul de muncă, aflat lângă oraşul iugoslav Bor. Pe navă, soldaţii şi comandantul lor au încercat în mod repetat să ne determine să ne compromitem credinţa. Comandantul i-a pus pe soldaţi să ne bată cu puştile, să ne lovească cu bocancii şi să folosească şi alte metode de tortură.

 Când am fost predaţi locotenent-colonelului András Balogh, comandantul lagărului de muncă din Bor, el ne-a zis: „Dacă ceea ce mi s-a spus despre voi este adevărat, atunci veţi muri în curând!“ Dar după ce a citit mesajul sigilat din partea oficialilor guvernului, el ne-a tratat cu respect. Balogh ne-a lăsat o oarecare libertate de mişcare şi chiar ne-a permis să ne construim o baracă. Deşi mâncarea era puţină, aveam bucătăria noastră proprie, aşa că hrana era distribuită tuturor în mod egal.

În martie 1944, Germania a început să ocupe Ungaria. În timpul acela, Balogh a fost înlocuit cu un comandant pro-nazist pe nume Ede Marányi. El a impus o disciplină strictă, foarte asemănătoare cu cea din lagărele de concentrare. Însă, nu după multă vreme, armatele ruseşti au ajuns în apropiere, iar lagărul din Bor a fost evacuat. Ceva mai târziu, în timpul marşului, am fost martori oculari la masacrul evreilor din Cservenka. A fost un miracol că am scăpat.

Ajunşi la graniţa dintre Ungaria şi Austria, am primit ordinul de a săpa tranşee pentru mitraliere. Am explicat că motivul pentru care eram ţinuţi în detenţie era tocmai acela că refuzaserăm să ne implicăm în activităţi de ordin militar. Cum mă aflam în fruntea grupului, un ofiţer maghiar m-a înşfăcat şi a început să mă bată. „O să te omor!“, a urlat el. „Dacă nu munceşti, ceilalţi or să-ţi urmeze exemplul rău!“ Numai datorită intervenţiei curajoase a lui András Bartha, un martor mai în vârstă care fusese în fruntea lucrării de predicare, mi-a fost salvată viaţa. *

Câteva săptămâni mai târziu, războiul s-a terminat, iar noi am pornit-o spre casă. Alţi deţinuţi, care fuseseră mai înainte eliberaţi din Bor, au spus că toţi aceia dintre noi care fuseseră duşi la Cservenka au fost ucişi. Aşa că, o jumătate de an, soţia mea s-a crezut văduvă. Cât de surprinsă a fost când m-a văzut în pragul uşii! Am plâns de bucurie când ne-am îmbrăţişat după atâţia ani de despărţire!

Reorganizarea lucrării

După cel de-al doilea război mondial, Slovacia s-a unit din nou cu Cehia, formând Cehoslovacia. Însă, Transcarpatia, din care o mare porţiune aparţinuse înainte de război Cehoslovaciei, a intrat în posesia Ucrainei, care pe atunci făcea parte din Uniunea Sovietică. În 1945, am mers împreună cu Michal Moskal la Bratislava, acum capitala Slovaciei, unde ne-am întâlnit cu fraţii cu răspundere pentru a reorganiza lucrarea de predicare. Deşi epuizaţi fizic şi afectiv, eram nerăbdători să ne îndeplinim în continuare misiunea de a predica vestea bună a Regatului lui Dumnezeu. — Matei 24:14; 28:18–20.

După război, congresele au dat un mare impuls lucrării noastre de predicare. Primul congres naţional a fost ţinut în septembrie 1946, la Brno. Am avut privilegiul de a prezenta o cuvântare cu titlul „Secerişul, sfârşitul lumii“.

 În 1947 a avut loc un alt congres naţional la Brno. Cu această ocazie, Nathan H. Knorr, Milton G. Henschel şi Hayden C. Covington, de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova de la Brooklyn, New York, au ţinut cuvântări încurajatoare. Eu am avut privilegiul de a le traduce cuvântările. Deşi la vremea aceea nu erau decât aproximativ 1 400 de proclamatori ai Regatului în Cehoslovacia, la discursul public au asistat circa 2 300 de persoane.

Persecuţii sub regimul comunist

Comuniştii au preluat conducerea ţării în 1948; puţin după aceea, lucrarea noastră a fost interzisă timp de 40 de ani. În 1952, mulţi dintre noi, cei consideraţi de autorităţi drept conducători, am fost trimişi la închisoare. Cei mai mulţi au fost acuzaţi de subversiune, dar câţiva dintre noi am fost învinuiţi de înaltă trădare. Am fost închis şi interogat timp de un an şi jumătate. Când am întrebat în ce sens eram un trădător, judecătorul mi-a răspuns: „Ai vorbit despre Regatul lui Dumnezeu. Şi spui că Regatul va prelua conducerea asupra întregii lumi. Deci şi asupra Cehoslovaciei“.

„În acest caz, am replicat eu, ar trebui să-i acuzaţi de trădare pe toţi aceia care spun rugăciunea Tatăl Nostru şi cer «să vină Regatul lui Dumnezeu»“. Cu toate acestea, am fost condamnat la cinci ani şi jumătate în groaznica închisoare comunistă Jáchymov (Cehoslovacia).

După ce am executat cea mai mare parte din pedeapsă, am fost eliberat. Soţia mea, Anna, mi-a fost un sprijin loial, încurajându-mă prin vizite şi scrisori şi având grijă de fiica noastră, Mária. În cele din urmă, familia noastră s-a reîntregit şi ne-am continuat activităţile creştine, sub interdicţie.

O viaţă bogată în serviciul lui Iehova

Pe parcursul ultimilor 70 de ani, Martorii lui Iehova din regiunea noastră au slujit în diferite condiţii, cel mai mult sub guvernarea comunistă. Într-adevăr, acum sunt în vârstă şi slăbit, dar încă pot sluji ca bătrân în congregaţia din Záhor, alături de alţi slujitori fideli, precum Ján Korpa-Ondo, care are 98 de ani. * Scumpa mea soţie, un adevărat cadou din partea lui Iehova, a murit în 1996.

Încă mai păstrez vie în minte o scenă imaginară descrisă la paginile 228–231 ale cărţii Calea spre Paradis (publicată în 1924 în limba engleză). Cititorul era invitat să-şi imagineze că se află în paradis şi că aude, întâmplător, conversaţia a două persoane care tocmai fuseseră înviate. Ele se întrebau unde se află. Atunci, cel ce supravieţuise Armaghedonului a avut privilegiul să le explice că au fost înviate în paradis (Luca 23:43). Dacă am să supravieţuiesc Armaghedonului, mi-ar plăcea să le spun aceste cuvinte soţiei mele, mamei mele şi altor persoane dragi când vor fi readuse la viaţă. Dar dacă voi muri înainte de Armaghedon, aştept cu nerăbdare timpul când cineva, în lumea nouă, îmi va povesti evenimentele care se vor fi întâmplat după moartea mea.

În prezent, continuu să preţuiesc privilegiul unic şi extraordinar de a-i vorbi Stăpânului Domn al universului şi de a mă apropia de el. Sunt hotărât să continuu să trăiesc în armonie cu cuvintele lui Pavel consemnate în Romani 14:8: „Căci, dacă trăim, trăim pentru Iehova şi, dacă murim, murim pentru Iehova. Deci fie că trăim, fie că murim îi aparţinem lui Iehova“.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Împreună cu Anna, la un an de la căsătoria noastră

[Legenda fotografiilor de la pagina 22]

Cu Nathan H. Knorr la congresul de la Brno din 1947