Dovezile arheologice — Sunt ele necesare pentru credinţă?
Potrivit Bibliei
Dovezile arheologice — Sunt ele necesare pentru credinţă?
În anul 1873, preotul englez Samuel Manning a scris referitor la Ierusalim următoarele: „Atraşi de o forţă irezistibilă, pelerini din toate colţurile lumii vin aici în număr foarte mare. Zidurile care se năruie, străzile mizerabile, ruinele care se sfărâmă — toate sunt privite cu viu interes şi cu veneraţie de milioane de oameni; nici un alt loc de pe pământ n-a stârnit atâta interes“.
ŢARA Sfântă i-a atras pe oameni încă de pe vremea împăratului roman Constantin *. Timp de aproximativ 1 500 de ani, pe aceste meleaguri s-au perindat pelerini dornici să vadă cu ochii lor Ţara Sfântă. În mod surprinzător însă, doar la începutul secolului al XIX-lea erudiţii au început să-i însoţească pe pelerini, ceea ce a deschis porţile erei arheologiei biblice — studierea obiectelor, a popoarelor, a locurilor şi a limbilor din străvechea Ţară Sfântă.
Descoperirile arheologice au dus la o mai bună înţelegere a multor aspecte privitoare la timpurile biblice. În plus, consemnările arheologice au corespuns deseori cu istoria biblică. Însă este o astfel de cunoştinţă absolut necesară pentru ca un creştin să aibă credinţă? Ca să răspundem la această întrebare, să examinăm mai îndeaproape un loc unde s-au făcut multe săpături arheologice: oraşul Ierusalim şi templul de aici.
„Nu va fi lăsată . . . piatră pe piatră“
Potrivit calendarului evreiesc, în ziua de 11 nisan din primăvara anului 33 e.n., Isus Cristos, însoţit de câţiva discipoli ai săi, a ieşit pentru ultima oară din templul din Ierusalim. În timp ce se îndreptau cu toţii spre Muntele Marcu 13:1.
Măslinilor, unul dintre discipoli a zis: „Învăţătorule, uite, ce pietre şi ce clădiri!“ —Aceşti iudei fideli aveau o iubire profundă pentru Dumnezeu şi templul său. Ei se mândreau cu acel splendid complex de clădiri şi cu cele 15 secole de tradiţie iudaică pe care le reprezenta. Răspunsul pe care i l-a dat Isus acelui discipol i-a şocat însă pe ceilalţi: „Vezi tu aceste clădiri mari? Nicidecum nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată“. — Marcu 13:2.
Mesia cel promis tocmai sosise. Cum putea oare Dumnezeu să permită distrugerea propriului său templu? Treptat, cu ajutorul spiritului sfânt, discipolii lui Isus au ajuns să înţeleagă pe deplin ceea ce a vrut el să spună. Dar ce legătură au cuvintele lui Isus cu arheologia biblică?
Un nou „oraş“
La Penticosta din 33 e.n., naţiunea iudaică a pierdut poziţia de favoare pe care o avea înaintea lui Dumnezeu (Matei 21:43). Acest lucru a deschis calea pentru ceva mult mai măreţ: un guvern ceresc care urma să aducă binecuvântări pentru întreaga omenire (Matei 10:7). Exact cum profeţise Isus, Ierusalimul şi templul au fost distruse în anul 70 e.n. Dovezile arheologice vin în sprijinul consemnării biblice referitoare la acest eveniment. Totuşi, credinţa unui creştin nu depinde de faptul că s-au găsit ruinele acelui templu din antichitate. Credinţa creştinilor se concentrează asupra unui alt Ierusalim, de data aceasta un oraş de o cu totul altă natură.
În anul 96 e.n., apostolul Ioan, care fusese de faţă când a rostit Isus profeţia referitoare la distrugerea Ierusalimului şi a templului său şi care a văzut şi împlinirea ei, a primit următoarea viziune: „Am văzut, de asemenea, oraşul sfânt, Noul Ierusalim, coborând din cer, de la Dumnezeu“. O voce care venea de la tron spunea: „El va locui cu ei [cu oamenii], şi ei vor fi popoarele sale. Şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi el va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi“. — Revelaţia 21:2–4.
Acest „oraş“ este alcătuit din creştini fideli care vor sluji ca regi alături de Cristos în cer. Împreună cu Cristos, ei vor forma guvernul ceresc — Regatul lui Dumnezeu — care îşi va exercita autoritatea asupra pământului, aducând omenirea la starea de perfecţiune pe parcursul Mileniului (Matei 6:10; 2 Petru 3:13). Creştinii iudei din secolul I care făceau parte din acest grup şi-au dat seama că nimic din ceea ce beneficiaseră în sistemul de lucruri iudaic nu se compara cu privilegiul de a guverna alături de Cristos în cer.
Referindu-se la fosta lui poziţie proeminentă în iudaism, apostolul Pavel a scris în numele tuturor celorlalţi: „Lucrurile care pentru mine erau câştiguri, pe acestea le-am considerat o pierdere, de dragul Cristosului. Ba chiar consider de fapt că toate lucrurile sunt o pierdere, de dragul valorii incomparabile a cunoştinţei despre Cristos Isus, Domnul meu“. — Filipeni 3:7, 8.
Apostolul Pavel a avut un mare respect pentru legea lui Dumnezeu şi pentru toate dispoziţiile privitoare la templu şi, prin urmare, nu a vrut să spună, în nici un caz, că acele dispoziţii divine trebuiau privite cu dispreţ (Faptele 21:20–24). * Pavel a arătat doar că sistemul creştin era superior celui iudaic.
Fără îndoială, Pavel şi alţi creştini iudei din secolul I cunoşteau bine multe detalii interesante referitoare la sistemul de lucruri iudaic. Având în vedere că arheologia aruncă lumină asupra trecutului, unele dintre aceste detalii pot fi înţelese şi de creştinii de azi. Totuşi, remarcaţi spre ce i-a spus Pavel tânărului Timotei să-şi îndrepte atenţia: „Meditează la aceste lucruri [legate de congregaţia creştină], fii absorbit de ele, pentru ca progresul tău să fie evident pentru toţi“. — 1 Timotei 4:15.
Este lăudabil că arheologia biblică ne ajută să înţelegem mai bine cadrul în care s-au desfăşurat evenimentele biblice. Cu toate acestea, creştinii înţeleg că credinţa lor nu depinde de dovezile descoperite de oameni; dimpotrivă, credinţa lor se bazează pe Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu. — 1 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 3:16, 17.
[Note de subsol]
^ par. 4 Constantin şi mama sa, Elena, erau interesaţi să ştie unde se aflau locurile sfinte din Ierusalim. Ea chiar a vizitat Ierusalimul. Mulţi alţii i-au urmat exemplul în secolele de mai târziu.
^ par. 15 Creştinii iudei din secolul I care locuiau în Ierusalim au continuat să respecte un timp diverse cerinţe ale Legii mozaice, probabil din următoarele motive: Legea fusese dată de Iehova (Romani 7:12, 14); ea era adânc înrădăcinată în cultura iudaică, ajungând un obicei (Faptele 21:20); era legea ţării în care trăiau şi orice împotrivire ar fi putut crea o opoziţie inutilă faţă de mesajul creştin.
[Legenda fotografiilor de la pagina 18]
Sus: Ierusalimul în 1920; monedă romană folosită de iudei (43 e.n.); rodie înflorită, de fildeş, probabil din templul lui Solomon (secolul al VIII-lea î.e.n.)
[Provenienţa fotografiilor]
Paginile 2 şi 18: monedă: Photograph © Israel Museum, Jerusalem; prin amabilitatea Israel Antiquities Authority; rodie: prin amabilitatea Israel Museum, Jerusalem