Un principat tolerant într-o epocă intolerantă

„FIECARE POATE ÎMBRĂŢIŞA RELIGIA PE CARE O PREFERĂ FĂRĂ NICI UN FEL DE CONSTRÂNGERE ŞI POATE FI LIBER SĂ SPRIJINE PREDICATORI AI PROPRIEI CREDINŢE.“

DACĂ ar trebui să ghiciţi când au fost scrise aceste cuvinte, ce aţi spune? Mulţi ar presupune că ele fac parte dintr-o constituţie sau dintr-o declaraţie a drepturilor omului din zilele noastre.

Totuşi s-ar putea să fiţi surprinşi să aflaţi că ele au fost rostite cu peste 400 de ani în urmă, într-un principat care, dintr-un anumit punct de vedere, era asemenea unei insule a toleranţei într-o mare a intoleranţei. Despre ce principat este vorba? Să descriem, mai întâi, cadrul istoric.

Intoleranţa la rang de normă

Intoleranţa religioasă a fost o caracteristică a evului mediu, îndeosebi în secolul al XVI-lea. Religia a înteţit focul unor oribile şi sângeroase războaie în ţări cum ar fi Anglia, Franţa, Germania şi Olanda. Între 1520 şi circa 1565, aproximativ 3 000 de persoane au fost executate în creştinătatea occidentală pe motiv de erezie. Oricine punea la îndoială principii şi idei — îndeosebi din sfera religioasă — avea de întâmpinat o reacţie de intoleranţă.

O învăţătură a Bisericii Catolice mult timp controversată a fost Trinitatea: concepţia că Dumnezeu este alcătuit din trei persoane. De fapt, istoricul Earl Morse Wilbur a explicat că „în evul mediu [Trinitatea] a fost subiectul multor polemici între teologii catolici, inclusiv între papi“. Însă oamenii de rând, de la care se aştepta să accepte orbeşte asemenea doctrine drept „taine sfinte“, rareori aveau cunoştinţă de aceste polemici.

Totuşi, în secolul al XVI-lea, în dorinţa de a elucida aceste taine, unii au ales să acţioneze contrar tradiţiei şi să cerceteze Scripturile. Deviza lor era sola Scriptura (numai Scriptura). Cei ce au contestat doctrina Trinităţii — dintre care unii au fost numiţi ulterior unitarieni, pentru că se opuneau trinitarienilor — au devenit obiectul persecuţiilor aprige din partea catolicilor şi a protestanţilor deopotrivă. Ei îşi tipăreau sub pseudonim scrierile, citite pe scară largă, şi se ascundeau pentru a scăpa de persecuţie. Antitrinitarienii erau, totodată, în linia întâi în lupta pentru toleranţă. Unii, cum ar fi teologul spaniol Miguel Servet, au plătit chiar cu viaţa pentru convingerile lor. *

Uniţi de toleranţă

În loc să poarte războaie religioase sau să-i persecute pe nonconformişti, un principat a adoptat o modalitate cu totul diferită de a rezolva lucrurile. Acesta a fost Transilvania, pe atunci un principat autonom, care actualmente face parte din România. Istoricul maghiar Katalin Péter a explicat că regina-mamă Isabella a Transilvaniei „a făcut tot posibilul să nu se implice în conflicte religioase, luându-şi rolul de apărătoare a tuturor confesiunilor“. Între 1544  şi 1574, Parlamentul Transilvaniei, numit Dietă, a emis 22 de legi care garantau libertatea religioasă.

De exemplu, după întrunirea Dietei la Turda în 1557, regina, susţinută de fiul ei, a emis un decret potrivit căruia „fiecare persoană [poate] să aibă orice credinţă religioasă doreşte, cu ritualuri vechi sau noi, şi să şi-o aleagă după cum consideră de cuviinţă, cu condiţia să nu facă nimănui vreun rău“. Această lege a fost numită „prima lege care garantează libertatea religioasă într-o ţară“. În Transilvania, toleranţa religioasă a ajuns la apogeu sub domnia lui Sigismund al II-lea, fiul reginei Isabella, în 1559.

Dezbatere publică

O altă figură importantă în mişcarea antitrinitariană din Transilvania a fost medicul italian Georgio Biandrata. Îndoielile lui asupra Trinităţii au apărut, după cât se pare, în perioada petrecută în Italia şi Elveţia, unde se refugiaseră numeroşi antitrinitarieni. După ce s-a restabilit în Polonia, Biandrata a contribuit din plin la promovarea Bisericii Minore, cunoscute ulterior sub numele de „Fraţii Polonezi“ *. În 1563, el a devenit medicul şi consilierul lui Sigismund şi s-a mutat în Transilvania.

Un alt învăţat din Transilvania care a contestat Trinitatea a fost Francisc David, superintendent al Bisericii Reformate şi propovăduitor la curte. Iată ce a scris el cu privire la complicatele învăţături despre Trinitate: „Dacă aceste lucruri sunt necesare pentru salvare, atunci e cât se poate de sigur că nici un biet ţăran creştin nu va fi salvat, pentru că el nu le va putea înţelege niciodată“. David şi Biandrata au publicat împreună o carte ce conţinea câteva dintre scrierile lui Servet, carte pe care i-au dedicat-o lui Sigismund.

Controversa asupra Trinităţii a început să ia proporţii, ceea ce a făcut necesară o dezbatere  publică a acestui subiect. În armonie cu principiul sola Scriptura, Biandrata susţinea că la aceste dezbateri trebuia folosit numai un limbaj biblic, nu filozofic. După o dezbatere neconclusivă ţinută în 1566, Sigismund le-a dat antitrinitarienilor o presă de tipărit ca să-şi răspândească ideile.

Biandrata şi David s-au apucat energic de treabă, editând cartea intitulată De falsa et vera unius Dei Patris, Filii, et Spiritus Sancti cognitione (Falsa şi adevărata înţelegere a unităţii dintre Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt). Cartea includea o prezentare a celor ce de-a lungul timpului au refuzat să creadă în Trinitate. Unul dintre capitole conţinea ilustraţii care ridiculizau în mod clar felul cum era înfăţişată Trinitatea în lucrările de artă din diverse biserici. Împotrivitorii au rămas şocaţi, spunând că reprezentările erau scandaloase. Astfel, ei au încercat să distrugă toate copiile. Controversata publicaţie a făcut multă vâlvă. Prin urmare, Sigismund a programat o a doua dezbatere.

Victorie pentru unitarieni

Dezbaterea a început în data de 3 martie 1568, la ora cinci dimineaţa. A fost ţinută în latină şi a durat zece zile. Tabăra trinitariană a fost condusă de Peter Melius, capul Bisericii Reformate din Transilvania. El şi susţinătorii Trinităţii s-au folosit de crezuri, de învăţăturile Părinţilor Bisericii, de teologia ortodoxă şi de Biblie. David s-a folosit numai de Biblie. El i-a identificat pe Tatăl drept Dumnezeu, pe Fiul drept inferior Tatălui, iar spiritul drept puterea lui Dumnezeu. Profund interesat de chestiunile religioase, Sigismund a luat parte la dezbatere, considerând că dialogul era modalitatea optimă de a scoate la lumină adevărul. Prezenţa lui a asigurat o discuţie liberă şi deschisă, chiar dacă a fost, într-o anumită măsură, aprinsă.

Dezbaterea a fost considerată drept o victorie pentru antitrinitarieni. David a fost primit ca erou în oraşul său natal, Cluj-Napoca. Se spune că, atunci când a intrat în oraş, el s-a urcat pe o piatră mare la colţul unei străzi şi a vorbit despre convingerile lui cu atâta patos, încât i-a determinat pe toţi să-i accepte învăţăturile.

Convertirea şi moartea

Dezbaterile anterioare fuseseră ţinute în latină, o limbă înţeleasă numai de învăţaţi. Totuşi David voia să le transmită mesajul său şi celorlalţi oameni. De aceea, cu aprobarea lui Sigismund, următoarea dezbatere a fost ţinută în maghiară la Oradea în data de 20 octombrie 1569. Şi de această dată, Sigismund a acţionat ca moderator între cele două tabere.

Trinitarianul Peter Melius a declarat că, într-o viziune pe care o avusese cu o noapte înainte, Domnul îi revelase adevărata Sa natură. Sigismund a spus: „Pastore Peter, dacă abia noaptea trecută ai aflat cine este Fiul lui Dumnezeu, mă întreb ce predicai înainte? Cu siguranţă că până noaptea trecută îi înşelai pe oameni!“ Când Melius l-a atacat verbal pe David, Sigismund l-a mustrat, amintindu-le trinitarienilor că „credinţa este darul lui Dumnezeu“, iar „conştiinţa nu poate fi constrânsă“. Într-un discurs ţinut la încheierea dezbaterii, Sigismund a spus: „Vrem ca în ţara noastră să fie libertate de conştiinţă“.

După dezbatere, Sigismund şi majoritatea curtenilor au fost câştigaţi de tabăra unitariană. În 1571 a fost  emis un decret regal prin care se garanta recunoaşterea legală a Bisericii Unitariene. Transilvania era singurul stat în care unitarienii erau pe picior de egalitate cu catolicii, cu luteranii şi cu calviniştii. De aceea, Sigismund este cunoscut drept singurul principe care a acceptat credinţa antitrinitariană. Din nefericire, la scurtă vreme, în timpul unei partide de vânătoare la care au luat parte şi David şi Biandrata, principele, în vârstă de numai 30 de ani, a fost rănit, ceea ce i-a cauzat moartea, survenită la câteva luni după aceea.

Succesorul său, catolicul Ştefan Báthory, a reconfirmat decretul pe baza căruia religiile recunoscute erau protejate, indicând însă că nu va tolera nici o altă schimbare. La început, Ştefan Báthory a spus că era conducătorul poporului, nu conştiinţa acestuia. Dar, la puţin timp după aceea, el a impus restricţii tipăririi cărţilor, un mijloc important de răspândire a credinţei. David şi-a pierdut funcţia, iar ceilalţi unitarieni au fost îndepărtaţi de la curte şi din funcţiile publice.

Când David a început să predea că lui Cristos nu trebuie să i se aducă închinare, a fost emis un ordin prin care i s-a interzis să mai predice. În pofida acestei interdicţii, David a ţinut două predici în duminica următoare. El a fost arestat, acuzat de „abatere“ religioasă şi condamnat la închisoare pe viaţă. În 1579 a murit în temniţa regală. Înainte de a muri, David a scris pe peretele celulei sale: „Nici sabia papilor . . ., nici moartea nu vor împiedica adevărul să iasă la iveală. . . . Sunt sigur că după moartea mea învăţăturile profeţilor falşi vor dispărea“.

Lecţii de la principe

Principele Sigismund al II-lea a promovat învăţământul, muzica şi artele. Totuşi, el a trăit puţin şi a fost adesea doborât de boli. Domnia lui a fost permanent ameninţată din interior — cel puţin nouă comploturi au fost organizate împotriva lui — şi din afara graniţelor, puterile străine încurajând revoltele. Acest principe tolerant a fost deseori aspru judecat din cauza vederilor sale religioase. Un împotrivitor al său a spus ulterior că Sigismund „a mers cu siguranţă în iad“.

Cu toate acestea, istoricul Wilbur descrie în mod obiectiv contextul religios al vremii: „În anul când principele [Sigismund] a emis ultima sa cartă, garantând libertate religioasă deplină chiar şi acelor secte reformate aspru combătute, unii teologi protestanţi încă îl elogiau pe Calvin pentru că îl arsese de viu pe Servet, Inchiziţia vărsa sânge protestant în Olanda, . . . iar în Anglia mai aveau să treacă peste 40 de ani până să înceteze arderea oamenilor pe rug pentru susţinerea unor convingeri religioase eronate“.

Într-adevăr, aşa cum a spus un comentator, „raportat la aproape orice normă — bineînţeles, la orice normă a vremii sale —, principele Sigismund al II-lea a fost un conducător remarcabil. . . . O trăsătură distinctivă a domniei lui a fost toleranţa“. Dându-şi seama că pacea religioasă era în interesul Statului, el a devenit un apărător înflăcărat al libertăţii conştiinţei şi a celei religioase.

În zilele noastre, când intoleranţa religioasă îşi arată încă faţa-i hidoasă, merită să ne gândim la acel mic principat de odinioară. Pentru o perioadă scurtă, Transilvania a fost într-adevăr un principat tolerant într-o epocă intolerantă.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 14]

„Conştiinţa nu poate fi constrânsă . . . vrem ca în ţara noastră să fie libertate de conştiinţă.“ — Principele Sigismund al II-lea

[Legenda fotografiilor de la paginile 12, 13]

Georgio Biandrata

Pagini din cartea publicată de Biandrata şi David, cuprinzând două dintre ilustraţiile care i-au şocat pe trinitarieni

Francis David în faţa Dietei întrunite la Turda

[Provenienţa fotografiilor]

Două desene liniare despre Trinitate: © Cliché Bibliothèque nationale de France, Paris; toate celelalte fotografii: Országos Széchényi Könyvtár

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 2, 14]

Paginile 2 şi 14: Országos Széchényi Könyvtár