Aprobă Dumnezeu războiul?
Potrivit Bibliei
Aprobă Dumnezeu războiul?
CÂŢI conducători, generali şi chiar clerici nu au declarat război sau nu l-au aprobat în numele lui Dumnezeu! În 1095, cu binecuvântarea papei Urban al II-lea, Prima Cruciadă a pornit o campanie pentru a redobândi „Oraşul Sfânt“, Ierusalimul, şi al reda creştinătăţii. Dar, înainte de a-şi atinge obiectivul, o armată de cruciaţi a fost complet ucisă de turci, al căror zel pentru Allah era la fel de puternic precum credinţa cruciaţilor în Trinitate.
În august 1914, în primul război mondial, un tânăr german a scris din tabăra militară în care se afla următoarele: „Dacă există dreptate şi dacă Dumnezeu dirijează evenimentele în istoria omenirii — lucru de care sunt absolut convins —, atunci victoria ne aparţine“. În aceeaşi lună, ţarul Nicolae al II-lea a îndreptat armatele ruseşti împotriva Germaniei, declarând: „Trimit cele mai calde urări bravelor mele trupe şi nobililor mei aliaţi. Dumnezeu e cu noi!“
Astfel îmbărbătaţi, milioane de soldaţi au plecat pe front, pe deplin încrezători că Dumnezeu era de partea lor. În prezent, mulţi cred că Dumnezeu permite conflictele armate ca preţ al libertăţii. În sprijinul acestei opinii, ei îndreaptă atenţia spre războaiele menţionate în Scripturile ebraice (Vechiul Testament). Este corectă interpretarea pe care o dau ei Cuvântului lui Dumnezeu?
Războaiele din Israelul antic
Iehova Dumnezeu a poruncit ca Israelul să pornească război ca să cureţe Ţara Promisă de canaaniţii depravaţi (Leviticul 18:1, 24–28; Deuteronomul 20:16–18). Întocmai cum în zilele lui Noe îi pedepsise pe răufăcători printr-un potop, iar în cazul Sodomei şi al Gomorei, prin foc, acum se folosea de naţiunea Israel ca de o sabie cu care să-şi execute sentinţele. — Geneza 6:12, 17; 19:13, 24, 25.
Potrivit Bibliei, Israelul a purtat şi alte lupte din porunca lui Dumnezeu, de cele mai multe ori ca răspuns la ameninţările nejustificate din partea duşmanilor. Când naţiunea asculta de Iehova, războaiele pe care le purta se încheiau cu victorii (Exodul 34:24; 2 Samuel 5:17–25). Dar, de regulă, când Israelul îndrăznea să poarte bătălii fără a ţine cont de sfaturile divine, rezultatele erau dezastruoase. Să luăm cazul regelui Ieroboam. Ignorând un avertisment profetic clar, el şi uriaşa-i armată au pornit un război civil împotriva lui Iuda. În cele din urmă, când măcelul a luat sfârşit, 500 000 dintre soldaţii lui Ieroboam muriseră (2 Cronici 13:12–18). Chiar şi fidelul rege Iosia s-a implicat odată într-o bătălie care nu era dusă împotriva lui. Decizia pripită pe care a luat-o l-a costat viaţa. — 2 Cronici 35:20–24.
Ce demonstrează aceste fapte? Că în Israelul antic decizia de a porni un război îi aparţinea lui Dumnezeu (Deuteronomul 32:35, 43). Poporul său trebuia să lupte pentru anumite scopuri. Totuşi, aceste scopuri au fost atinse cu mult timp în urmă. Mai mult decât atât, Iehova a prezis că cei ce îi vor sluji „în zilele din urmă“ îşi ‘vor făuri din săbiile lor fiare de plug’ şi „nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2:2–4). Este deci clar că războaiele biblice nu justifică războaiele din zilele noastre, pentru că nici unul dintre acestea nu este purtat sub îndrumarea lui Dumnezeu sau la ordinul lui.
Roadele învăţăturii lui Cristos
Când a fost pe pământ, Isus a arătat cum se poate înlocui ura cu iubirea neegoistă poruncind: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu“ (Ioan 15:12). El a mai zis: „Fericiţi sunt cei împăciuitori“ (Matei 5:9). Aici, termenul grecesc pentru „împăciuitor“ înseamnă mai mult decât a te bucura de o stare de linişte. El presupune a cultiva pacea, a promova în mod energic înţelegerea între oameni.
Când Isus a fost arestat, apostolul Petru a încercat să-l apere cu o armă. Dar Fiul lui Dumnezeu l-a mustrat, spunându-i: „Pune-ţi sabia la locul ei, pentru că toţi aceia care iau sabia vor pieri de sabie“ (Matei 26:52). Cum au aplicat creştinii din secolul I aceste cuvinte? Remarcaţi ce se spune în următoarele citate:
„O examinare atentă a tuturor informaţiilor disponibile [arată] că, până în timpul lui Marc Aureliu [121–180 e.n.], nici un creştin nu a devenit soldat; şi nici un soldat, după ce a devenit creştin, nu a rămas în serviciul militar“. — The Rise of Christianity.
„Exista o mare deosebire între comportamentul creştinilor [din secolul I] şi cel al romanilor. . . . Întrucât Cristos predicase pacea, ei au refuzat să devină soldaţi.“ — Our World Through the Ages.
Deoarece discipolii lui Cristos au refuzat să slujească în legiunile împăratului, mulţi dintre ei au fost omorâţi de romani. De ce şi-au menţinut creştinii această poziţie dezaprobată de lume? Deoarece Isus i-a învăţat să fie pacificatori.
Războaiele moderne
Imaginaţi-vă cât de îngrozitor ar fi dacă discipolii lui Cristos ar lupta în armate adverse, încercând să se ucidă unii pe alţii! Acest lucru ar fi contrar principiilor creştine. Într-adevăr, cei ce ascultă de Dumnezeul Bibliei nu trebuie să facă rău nimănui, nici chiar duşmanilor lor. * — Matei 5:43–45.
Este clar deci că Dumnezeu nu binecuvântează războaiele din zilele noastre. Fiind împăciuitori, adevăraţii creştini susţin pacea care va fi instaurată pe întregul pământ sub Regatul lui Dumnezeu.
[Notă de subsol]
^ par. 17 Biblia vorbeşte despre „Har-Maghedon“, numit şi „războiul zilei celei mari a Dumnezeului cel Atotputernic“. Acesta se referă nu la un război purtat de oameni, ci la distrugerea selectivă a răufăcătorilor de către Dumnezeu. Astfel, Har-Maghedonul nu poate fi folosit ca argument în sprijinirea conflictelor armate din prezent sau a ideii că Dumnezeu le aprobă. — Revelaţia 16:14, 16; 21:8.
[Legenda fotografiei de la pagina 20]
Generalul spaniol Francisco Franco alături de câţiva clerici catolici
[Provenienţa fotografiei]
U.S. National Archives photo
[Legenda fotografiei de la pagina 21]
11 iunie 1999: Soldaţi binecuvântaţi de preoţi greco-orientali înainte de a pleca în Kosovo
[Provenienţa fotografiei]
AP Photo/Giorgos Nissiotis