Este „religia personală“ soluţia?

ÎNTRUCÂT RELIGIA ORGANIZATĂ pierde controlul asupra maselor, nu e de mirare că atât de mulţi oameni îşi creează o religie proprie. Însă acest lucru dă naştere următoarelor întrebări: Le sunt satisfăcute necesităţile spirituale celor ce aleg această cale? Este „religia personală“ soluţia?

Ca să răspundem la aceste întrebări, ar trebui mai întâi să vedem dacă religia personală se dovedeşte satisfăcătoare când o examinăm folosindu-ne ‘capacitatea noastră de a raţiona’, unul dintre cele mai remarcabile daruri pe care le posedă omul. — Romani 12:1.

O minte care gândeşte logic tinde să respingă tot ceea ce se contrazice. Însă un sondaj efectuat în Suedia privind religia personală a dezvăluit că, în majoritatea cazurilor, oamenii „îşi creează propria filozofie de viaţă adunând, fără să se gândească prea mult, tot felul de idei (care pot fi chiar incompatibile din punct de vedere logic)“.

De exemplu, doar 2% dintre cei care s-au declarat „creştini în felul lor“ l-au menţionat pe Isus, fie şi numai ca personaj istoric. Totuşi, credinţa în reîncarnare a fost menţionată în mod frecvent. Să ne gândim puţin: Nu e oare lipsit de logică să ne declarăm continuatori ai lui Isus Cristos şi în acelaşi timp să nu ne intereseze viaţa şi învăţăturile lui, ba chiar să ne însuşim doctrine diametral opuse celor predate de Cristos? *

În plus, capacitatea noastră de a raţiona respinge lucrurile confuze, ce par foarte greu de definit. Totuşi, când au fost întrebaţi dacă cred în „Dumnezeu sau într-o putere dumnezeiască“, majoritatea celor intervievaţi au răspuns că s-ar putea să existe „Ceva“ de genul acesta. Un bărbat a zis: „Cred în ceva supranatural, dar pe care nu-l pot defini neapărat ca Dumnezeu“. Cei ce credeau în Dumnezeu au declarat că el „nu juca un rol prea important în viaţa lor“. Prin urmare, revista care a publicat aceste date descria religia personală drept o „lume obscură din punct de vedere conceptual“ şi încheia citând unul dintre cele mai frecvente răspunsuri: „Cred în ceva, dar nu ştiu precis în ce“.

Un studiu privind religia personală efectuat în Canada a ajuns la rezultate asemănătoare. Iată ce declara revista Alberta Report: „În prezent se observă că oamenii cred cu tărie în aproape orice lucru imaginabil, dar care n-are nici un sens. Iar, dacă încercăm să stabilim ce fel de îndrumare le oferă aceste credinţe personale, constatăm că nu le oferă nici una. Nu există nici o autoritate morală supremă. Prin urmare, ele nu ajută la nimic“. Revista vorbea despre  „un dumnezeu fărâmiţat“, întrucât cei ce adoptă asemenea credinţe „aleg fragmente din crezul tradiţional“. Credeţi că este logic să ne bazăm concepţiile religioase — ba chiar speranţa noastră de viitor — pe idei neclare, lipsite de substanţă, ba chiar pe fragmente de idei?

Nevoia de asociere

Compania, relaţiile frăţeşti, solidaritatea au fost întotdeauna preţuite de credincioşi (Faptele 2:42, 46). Dar, întrucât religia personală este doar atât — personală —, cum poate ea să satisfacă aceste necesităţi?

Şi oare nu amplifică religia personală — o religie în care „fiecare om este propria-i biserică“ — dezbinarea religioasă dintre oameni? „Religia este acum o chestiune de opinie personală . . ., şi astfel am devenit o ţară nu cu câteva sute de credinţe, ci cu câteva milioane de credinţe“, preciza revista Alberta Report. Aşadar, nu ne surprinde faptul că religia personală a fost descrisă drept o formă de anarhie spirituală.

Ce se poate spune despre valorile morale?

Într-un interviu acordat ziarului Svenska Dagbladet, episcopul suedez Martin Lönnebo a declarat că „religia personală nu poate îmbogăţi în nici un fel epoca noastră şi întâmpină dificultăţi în ce priveşte transmiterea propriilor valori unei viitoare epoci“. Această idee este confirmată în parte de atitudinea larg răspândită printre părinţii suedezi privind creşterea copiilor. Ziarul Svenska Dagbladet rezuma această atitudine în felul următor: „Crezi ce vrei! Şi nu-i obliga pe copiii tăi să ia o decizie. Lasă-i s-o facă atunci când sunt destul de mari“.

Ziarul recunoştea că faptul de a le transmite copiilor valori religioase ar putea fi considerat îndoctrinare. Totuşi, articolul se încheia astfel: „Transmiterea acestor valori copiilor noştri poate fi benefică şi s-ar putea să constituie singurul mod prin care ei . . . vor putea decide singuri“. Într-adevăr, situaţia jalnică în care se află tineretul de azi ne face să înţelegem că religia personală nu a prea făcut nimic pentru a uni familiile, la baza unităţii stând valori solide ce pot fi transmise din generaţie în generaţie.

Aşadar, se pare că religia personală nu poate oferi răspunsuri demne de încredere şi lipsite de contradicţii la întrebările privind viaţa şi nici nu poate să-i unească pe oameni sau să satisfacă necesitatea omului de a avea o îndrumare pe plan moral. Articolul apărut în ziarul Svenska Dagbladet din care am citat mai înainte a exprimat următoarea idee referitoare la religia personală: „Când «credinţa» conţine de toate, ea nu conţine, de fapt, nimic. Şi, când libertăţii nu i se fixează limite, este, de fapt, subminată“.

E cât se poate de clar că religia personală nu reuşeşte să satisfacă în multe privinţe necesităţile spirituale ale omului. De fapt, raţional vorbind, cum ar putea cineva să creadă că aceste necesităţi îi vor fi satisfăcute alegând, pur şi simplu, unele credinţe din diversele tradiţii existente, ca şi cum ar alege cele mai apetisante mâncăruri de pe o masă aranjată pentru autoservire? La fel de clar este însă şi faptul că religia organizată nu a reuşit să satisfacă aceste necesităţi. Aşadar, încotro ne putem îndrepta?

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la paginile 8, 9]

Ar trebui oare să considerăm religia ca pe o masă aranjată pentru autoservire, de unde putem alege credinţele care ne plac?