Căsătoria trebuie să fie o legătură permanentă

JUDECÂND după finalul multor filme, căsătoria este un obiectiv de dorit. De multe ori, bărbatul şi femeia se întâlnesc, se căsătoresc şi trăiesc apoi „fericiţi“. În filme, acesta este, de obicei, finalul poveştii.

În realitate, nunta nu este sfârşitul, ci începutul unei noi vieţi. Şi este exact aşa cum se spune în Eclesiastul 7:8: „Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui“.

O legătură permanentă

Este necesară prudenţă şi discernământ. O căsătorie trebuie să aibă o bază solidă dacă se doreşte să fie durabilă şi să aducă satisfacţii. Altminteri, stresul de după nuntă poate fi mult mai mare decât cel de dinainte. Un creştin nu poate încheia o căsătorie gândindu-se: „Dacă nu merge, pot oricând să divorţez“. Căsătoria trebuie privită ca fiind o legătură permanentă.

Isus a arătat în mod clar acest lucru când a răspuns la o întrebare ce i-a fost pusă cu privire la motivele pentru care cineva poate să divorţeze. Iată ce a zis el: „Nu aţi citit că cel care i-a creat i-a făcut de la început de sex masculin şi de sex feminin şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de soţia sa, şi cei doi vor fi o singură carne»? Aşa că nu mai sunt doi, ci o singură carne. Prin urmare, ceea ce a pus Dumnezeu în acelaşi jug omul să nu despartă“. — Matei 19:4–6.

După ziua nunţii

Pe bună dreptate s-a spus că, în viaţa unui creştin, căsătoria este al doilea eveniment ca importanţă, primul fiind dedicarea sa lui Dumnezeu. Dedicarea îl leagă pe creştin pentru totdeauna de Creatorul său, iar prin botez el face cunoscut public acest lucru. Căsătoria este o declaraţie publică a angajamentului pe care şi-l iau cei doi miri unul faţă de celălalt — pentru totdeauna. E de neconceput ca cineva să se dedice lui Dumnezeu sau să încheie o căsătorie având rezerve serioase. Prin urmare, cei ce se gândesc să se căsătorească ar fi bine să examineze cu atenţie care sunt convingerile, obiectivele, temperamentul şi înclinaţiile viitorului partener.

Pentru pregătirea nunţii, amabilitatea, înţelegerea şi cooperarea sunt importante. Însă aceste calităţi sunt şi mai importante după aceea, când se depun eforturi pentru a avea o căsnicie  fericită. Tinerii proaspăt căsătoriţi sunt îndrăgostiţi unul de celălalt, dar după ce s-au căsătorit nu trebuie să uite că în viaţa de zi cu zi iubirea „nu îşi caută propriile interese“. Dacă este manifestată neîntrerupt, an de an, „iubirea nu se termină niciodată“ (1 Corinteni 13:5, 8). Calităţi cum ar fi îndelunga răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, blândeţea şi stăpânirea de sine — roade ale spiritului lui Dumnezeu — sunt mai uşor de manifestat atunci când iubirea e nesfârşită. Aceste calităţi sunt necesare pentru a avea o căsnicie reuşită. — Galateni 5:22, 23.

Ceea ce este mai greu e să continui să manifeşti aceste calităţi după ziua nunţii. Însă secretul pentru a avea succes în această privinţă este: Să-l(o) iubeşti pe cel (cea) cu care te-ai căsătorit şi să fii dispus(ă) să faci sacrificii.

Isus a zis că cea mai mare poruncă dată oamenilor este să-l iubească pe Iehova, iar a doua poruncă este: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 22:39). În cazul cuiva căsătorit, cea mai apropiată persoană este chiar partenerul  de căsătorie, deoarece nu există nimic altceva pe pământ care să unească două persoane aşa cum o face căsătoria.

Totuşi, doar o unire pe plan fizic nu garantează armonia pe plan afectiv. Unirea a două trupuri nu înseamnă neapărat unirea a două minţi. Pentru ca unirea pe plan sexual să aducă satisfacţie maximă, trebuie să existe şi cealaltă unire — cea a inimilor şi a intenţiilor. În majoritatea cazurilor, preţul ce trebuie plătit pentru a avea o căsnicie reuşită este acela de a face sacrificii în favoarea partenerului conjugal. Cine trebuie să facă sacrificii? Soţul sau soţia?

Arătaţi iubire şi onoare

Iată ce poruncă găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: „În a vă arăta onoare unii altora fiţi în frunte“ (Romani 12:10). Dacă vă stă în putinţă, faceţi sacrificiul înainte ca partenerul vostru să vă ceară acest lucru. În fond, ceva obţinut în urma unor insistenţe îşi pierde din valoare. Dimpotrivă, fiecare dintre soţi trebuie să cultive obiceiul de a lua iniţiativa în a arăta onoare celuilalt.

De exemplu, soţului i s-a poruncit ‘să-i acorde onoare [soţiei] ca unui vas mai slab, cel feminin, . . . pentru ca rugăciunile lui să nu fie împiedicate’ (1 Petru 3:7). Dacă un soţ nu-i acordă onoare soţiei sale, vor avea de suferit până şi rugăciunile pe care i le adresează lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă a-şi onora soţia? Înseamnă a ţine cont de ea în toate situaţiile, a asculta care e părerea ei şi a o lăsa mai tot timpul să aleagă ea prima în diverse chestiuni. Iar soţia îşi poate onora soţul în acelaşi mod, străduindu-se să-i fie un ajutor care colaborează. — Geneza 21:12; Proverbele 31:10–31.

Iată ce se spune în cuvântul lui Dumnezeu: „Soţii trebuie să-şi iubească soţiile ca pe propriile lor corpuri. Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine, căci nimeni nu şi-a urât vreodată propria carne; ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, cum face şi Cristosul cu congregaţia“. Cât de mult şi-a iubit Cristos discipolii? El a fost dispus să moară pentru ei. Biblia mai spune: „Fiecare dintre voi [soţilor], în parte, să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi“ (Efeseni 5:28–33). Iar soţiilor, Cuvântul lui Dumnezeu le spune „să-şi iubească soţii . . ., să fie . . . supuse propriilor soţi, ca să nu se vorbească în mod injurios despre cuvântul lui Dumnezeu“. — Tit 2:4, 5.

Fiţi înţelegători în privinţa greşelilor

Întrucât toţi oamenii se nasc imperfecţi, toţi fac greşeli (Romani 3:23; 5:12; 1 Ioan 1:8–10). Dar, în loc să ne concentrăm asupra greşelilor, să dăm ascultare următorului sfat biblic: „Mai presus de toate, să aveţi o iubire intensă unii faţă de alţii, căci iubirea acoperă o mulţime de păcate“ (1 Petru 4:8). În cazul greşelilor mărunte, cel mai bine e să nu insistăm asupra lor şi să le trecem cu vederea. Acelaşi lucru poate fi valabil şi cu greşelile mai grave. Iată ce citim în Coloseni 3:12–14: „Îmbrăcaţi-vă cu tandra afecţiune a compasiunii, cu bunătate, cu umilinţă a minţii, cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare. Continuaţi să vă suportaţi unii pe alţii şi să vă iertaţi cu mărinimie unii pe alţii dacă cineva are motiv de plângere împotriva altuia. Aşa cum Iehova v-a iertat cu mărinimie, aşa să faceţi şi voi. Dar, pe lângă toate aceste lucruri, îmbrăcaţi-vă cu iubirea, pentru că este o legătură perfectă a unirii“.

De câte ori ar trebui să-l iertăm pe partenerul nostru conjugal când e vorba de greşeli şi defecte mărunte? Petru l-a întrebat pe Isus: „«Doamne, de câte ori poate să păcătuiască fratele meu împotriva mea şi eu să-l iert? Până la şapte ori?» Isus i-a zis: «Eu îţi spun: Nu până la şapte ori, ci: Până la şaptezeci şi şapte de ori»“ (Matei 18:21, 22). Având în vedere că Isus se referea la persoane care nu sunt unite în legătura conjugală, e clar că partenerii conjugali trebuie să se ierte şi mai mult!

Deşi instituţia căsătoriei a fost în ultima vreme atacată din toate părţile, totuşi ea va supravieţui, deoarece a fost fondată de Dumnezeu, iar tot ce stabileşte el este ‘foarte bun’ (Geneza 1:31). Ea nu se va demoda niciodată. În plus, căsnicia poate fi reuşită mai ales în rândul celor care preţuiesc şi respectă poruncile lui Dumnezeu. Dar există o provocare: Îşi vor respecta oare cei doi promisiunea făcută în ziua nunţii de a se iubi şi de a-şi purta de grijă unul altuia? Acest lucru poate fi cu adevărat o provocare şi va trebui să depuneţi mari eforturi pentru a ieşi victorioşi. Rezultatele obţinute însă vor merita din plin eforturile!

[Chenarul de la pagina 10]

DIVORŢUL ŞI SEPARAREA

Dumnezeu, Fondatorul căsătoriei, a instituit căsătoria cu scopul de a fi o legătură permanentă. Există însă vreun motiv biblic pe baza căruia cineva poate să divorţeze de partenerul conjugal şi în acelaşi timp să fie liber să se recăsătorească? Isus a vorbit despre această chestiune şi a declarat: „Eu vă spun că cine divorţează de soţia sa, cu excepţia motivului de fornicaţie, şi se căsătoreşte cu alta comite adulter“ (Matei 19:9). Infidelitatea sexuală a unuia dintre parteneri este singurul motiv de divorţ care îi dă posibilitatea partenerului nevinovat să se recăsătorească.

În plus, cuvintele pe care le găsim în Biblie la 1 Corinteni 7:10–16, deşi îi încurajează pe cei doi soţi să rămână împreună, permit totuşi separarea. După ce au depus toate eforturile să-şi salveze căsnicia, unii au ajuns la concluzia că nu le-a mai rămas nici o altă soluţie decât separarea. Ce motive biblice pot fi acceptate pentru acest pas?

Un motiv ar fi refuzul deliberat de a se îngriji de familie. Când se căsătoreşte, un soţ îşi asumă responsabilitatea de a se îngriji de soţia şi de copiii săi. Bărbatul care în mod intenţionat nu se îngrijeşte de necesităţile materiale ale familiei „a renegat credinţa şi este mai rău decât o persoană fără credinţă“ (1 Timotei 5:8). Aşadar, în acest caz, separarea e permisă.

Alt motiv ar fi actele de violenţă fizică grave. Prin urmare, dacă un soţ comite abuzuri fizice asupra soţiei sale, victima se poate separa (Galateni 5:19–21; Tit 1:7). „[Dumnezeu] urăşte . . . pe cel ce iubeşte violenţa.“ — Psalmul 11:5.

Un alt motiv de separare ar fi ameninţarea clară a spiritualităţii partenerului credincios — adică a relaţiilor acestuia cu Dumnezeu. Când partenerul conjugal împotrivitor i-a împiedicat să practice închinarea adevărată şi le-a pus în pericol spiritualitatea, recurgând poate chiar la forţă, unii parteneri credincioşi au considerat că era necesar să se separe. * — Matei 22:37; Faptele 5:27–32.

Cu toate acestea, dacă în astfel de situaţii se recurge la divorţ, creştinul respectiv nu e liber să se recăsătorească. Potrivit Bibliei, singurul motiv legitim pentru un divorţ ce permite recăsătorirea este adulterul sau „fornicaţia“. — Matei 5:32.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Căsătoria trebuie privită ca fiind o legătură permanentă

[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]

Isus a spus că trebuie să iertăm de „şaptezeci şi şapte de ori“