Carlsbad Caverns — O splendoare subterană

Beznă adâncă şi linişte absolută. Iată ce am întâlnit în adâncul grotelor din Parcul Naţional Carlsbad Caverns, situat în New-Mexico (SUA). Înainte de a intra în peşteră, ne-am întrebat: Cum s-au format aceste grote? Cât de mari sunt ele? Ce lucruri neobişnuite zac ascunse în ele? Prezintă siguranţă explorarea lor?

ÎNAINTE de a face un tur al peşterii, micul nostru grup s-a bucurat de ospitalitatea Parcului Naţional Guadalupe Mountains, din sud-vestul Texasului, şi de minunate excursii în acest parc. Escaladând vârful Guadalupe, cel mai înalt punct din Texas, ce are o altitudine de 2 666 de metri, am remarcat câteva fosile care dantelau stâncile situate de-a lungul potecii. Potrivit geologilor, aceste fosile sunt un indiciu al originii peşterii Carlsbad Caverns. De ce spunem asta?

După cât se pare, cu mult timp în urmă, aici era un mediu prielnic algelor, spongierilor şi moluştelor. Întreaga regiune era o mare continentală caldă. Coralii, elementul principal al recifelor actuale, erau relativ rari. Dintre formele de viaţă marină mai neobişnuite făceau parte trilobiţii şi amoniţii, care în prezent nu mai există. O mare parte dintre amoniţi trăiau în interiorul unor cochilii spaţioase şi spiralate, asemănătoare celor ale nautililor de azi. Am rămas uimiţi când am văzut o cochilie încastrată în stânca de pe marginea potecii!

După toate probabilităţile, recifele de calcar s-au format în urma acumulării şi a cimentării fosilelor unor forme de viaţă marină, precum şi ale altor particule. Întrucât fundul mării a coborât, complexul recifal s-a mărit, ajungând la peste 500 de metri. În cele din urmă, marea s-a retras, iar  recifele au ajuns să fie îngropate adânc în sedimente. Mult mai târziu, solul s-a ridicat, sedimentele au fost erodate, iar recifele au ieşit la suprafaţă ca nişte munţi. Aşadar, cum a contribuit această ridicare de teren la formarea peşterii Carlsbad Caverns?

Gaze, apă, aer şi acid

Apa de ploaie absoarbe din aer şi din sol dioxid de carbon, devenind uşor acidă. Acest acid slab a contribuit, după cât se pare, la formarea celor mai multe peşteri calcaroase din lume. Cu toate acestea, potrivit geologului Carol Hill, peşterile din munţii Guadalupe au fost săpate de un acid mult mai puternic.

Carol Hill a sugerat că în rezervoarele de ţiţei din rocile aflate sub recifele de calcar s-a format un gaz bogat în sulf. Când masa stâncoasă a început să se ridice, gazul s-a infiltrat în recife şi a reacţionat cu aerul şi cu apa subterană dulce, bogată în oxigen, formând acidul sulfuric. Acest acid puternic a putut să dizolve cantităţi uriaşe de roci calcaroase.

Pe măsură ce munţii s-au înălţat şi nivelul freatic a scăzut, cavitatea supusă procesului de corodare s-a adâncit şi ea în mod progresiv. În peştera Carlsbad Caverns, imense spaţii goale, alternate cu fisuri lărgite, formează un labirint  uriaş. Harta acestei peşteri evidenţiază aproximativ 37 de kilometri de galerii şi săli. Totuşi, acestea nu sunt singurele cavităţi subterane din munţii Guadalupe. Mai există sute de astfel de cavităţi. Dintre cele care se cunosc, cea mai mare este Peştera Lechuguilla, care are peste 160 de kilometri de galerii şi săli înregistrate!

Decoraţiuni ale peşterilor

Când am intrat prima dată în Carlsbad Caverns, am coborât cu un lift la o adâncime de 225 de metri, în apropiere de Big Room (Sala Mare). Această deschizătură uriaşă se întinde pe o suprafaţă de 6 hectare. În unele locuri, tavanul se află la o înălţime de peste 30 de metri. Dar ceea ce ne-a fascinat a fost numărul mare de decoraţiuni naturale întâlnite la fiecare pas, iluminate de lumini ascunse.

Aceste decoraţiuni se formează oriunde se evaporă apa ce intră în cavităţi, ducând la depunerea calcitului din ea. Acolo unde apa picură încontinuu din aceleaşi locuri de pe tavanul peşterii, în jos se formează nişte tuburi subţiri, goale pe dinăuntru şi lungi de câţiva metri. Aceste formaţiuni tubulare, asemănătoare unui pai cu care se sorb băuturile răcoritoare, pot, în cele din urmă, să se astupe, dând naştere la stalactite în formă de ţurţuri. Atârnând de unele tavane înclinate, „draperiile“ fac ca unele săli ale peşterii să semene foarte mult cu un teatru.

Acolo unde apa picură pe pardoseala peşterii, de jos în sus se dezvoltă nişte formaţiuni conice, sau stalagmite, care, în cele din urmă, se pot uni cu tavanul, probabil întâlnind nişte stalactite. În urma unirii stalactitelor cu stalagmitele se formează coloanele. Unele dintre stalagmitele din Hall of Giants (Sala Uriaşilor) ating înălţimi de peste 18 metri. Dacă apa picură în mici scobituri, fragmentele minuscule de rocă se pot acoperi pe toată suprafaţa cu calcar fin, formându-se, astfel, perle de peşteră lucioase. În unele situaţii s-au format decoraţiuni chiar mai neobişnuite, printre care delicaţi ciorchini de cristale în formă de ace, precum şi tuburi spiralate, ramificate în toate direcţiile, cunoscute sub numele de helictite.

Privind nenumăratele stalactite imense, ne-am întrebat dacă exista pericolul să cadă. Ghidul ne-a asigurat că decoraţiunile din peşteră cad foarte rar. Am sperat că spusele lui aveau să se adeverească şi în timpul vizitei noastre!

Ambientul peşterii

După ce am luat masa la suprafaţă, am coborât în peşteră prin intrarea ei naturală — o cavitate larg deschisă. Pereţii de la intrare sunt decoraţi cu picturi rupestre realizate de amerindieni.

Când am intrat, am simţit mirosul de guano de liliac. Am aflat că, în urmă cu aproape un secol, guano era folosit ca îngrăşământ. Ulterior, un sistem alcătuit dintr-o colivie şi un cablu, folosit pentru a scoate guano, a devenit primul lift cu care turiştii erau coborâţi în peşteră şi scoşi afară. Guano se găseşte într-o galerie laterală, cunoscută drept Bat Cave (Peştera Liliecilor) — locuinţa de vară a un milion de lilieci. În amurg, ei ies cu miile din peşteră.

Îngrijitorii parcului ne-au explicat că peşterile sunt extrem de delicate. Turiştii care intră în peşteri pot cu uşurinţă să le distrugă şi să le polueze. De pildă, simpla atingere a decoraţiunilor dintr-o peşteră poate lăsa grăsime pe suprafaţa lor, împiedicându-le creşterea şi decolorându-le. Din acest motiv am stat pe potecile indicate şi nu am atins formaţiunile din peşteră.

Pe măsură ce ne depărtam de acest loc pitoresc ascuns, ne-am gândit să ne întoarcem cu altă ocazie ca să vedem mai bine peştera. Ne-ar plăcea să-i vedem pe lilieci cum zboară, ei bucurându-se de ambientul peşterii mult mai mult timp decât turiştii. Totuşi, oamenii părăsesc peştera purtând mult timp în suflet un puternic sentiment de admiraţie. — De la un colaborator.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Sus: Stalactite în formă de candelabru

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Jos: În timp ce vizităm Big Room

[Provenienţa fotografiei]

© Russ Finley/Finley-Holiday Films

[Provenienţa fotografiei de la pagina 25]

© Russ Finley/Finley-Holiday Films

[Provenienţa fotografiei de la pagina 26]

© Russ Finley/Finley-Holiday Films