Yellowstone: o fuziune de apă, rocă şi foc

De la redactorul nostru din Statele Unite

Când vorbim despre primul parc naţional din lume, despre cele mai cunoscute şi mai înalte gheizere din lume şi despre cel mai mare lac de munte din America de Nord, vorbim, de fapt, despre Yellowstone.

MÂNAŢI de o curiozitate nestăpânită, eu şi soţia mea ne-⁠am deplasat cu maşina spre intrarea dinspre nord în Parcul Naţional Yellowstone, din Wyoming (SUA). Încă din copilărie, nume cum ar fi Old Faithful (Bătrânul Fidel) şi termeni ca „gheizer“ şi „izvor cald“ ne-⁠au stârnit interesul. Avea realitatea să fie la înălţimea aşteptărilor?

La intrarea principală în parc, am zărit un arc de piatră masivă, pe care erau gravate cuvintele: „Pentru folosul şi bucuria oamenilor“. Deschis în 1872, Yellowstone a fost primul parc naţional din lume.

Ne-⁠am început vizita la Izvoarele Calde Mammoth, aflate lângă graniţa cu Montana. Aici se vedea în mod clar acţiunea căldurii degajate de pământ. Apa ieşea clocotind din depresiuni şi din ochiurile de apă. Din fisuri ieşeau coloane de aburi. Terasele de travertin, o rocă sedimentară de culoare roz, semănau cu ceara prelinsă din vârful unei lumânări.

Ce fierbe sub Yellowstone?

În Yellowstone se află în jur de 10 000 de minuni geotermale. Cumpăna continentală a apelor * (Continental Divide) străbate înaltul platou al Munţilor Stâncoşi. Apele curg spre vest şi spre est, dar pătrund şi în pământ. Am aflat că Yellowstone îşi înfăptuieşte minunile cu ajutorul acestor ape ce se scurg în pământ. Cândva platoul a fost zdruncinat de mari erupţii vulcanice. Cu mii de ani în urmă, o erupţie a dat naştere unei imense caldeire (crater) lungi de 75 de kilometri şi late de 45 de kilometri. Magma, sau roca topită, care încă mocneşte dedesubt, este cea care fierbe sub Yellowstone.

Expoziţiile din parc arată că apa de la suprafaţă îşi croieşte drum prin roca poroasă până când ajunge la stratul de rocă extrem de caldă de deasupra magmei. Căldura împinge apa înapoi, în sus. Unde găseşte un orificiu, se formează un izvor cald. Când în rocă există obstacole care împiedică ieşirea jetului de apă încălzită, presiunea apei creşte şi, astfel, se formează un gheizer. În alte locuri, apa este eliberată sub formă de vapori. Aceste orificii sunt numite fumarole. Vulcanii noroioşi bolborosesc datorită gazelor acide şi apei care descompun solul în mâl şi argilă. Ce spectacol!

Old Faithful

Observând toată această activitate geotermală din jurul Izvoarelor Calde Mammoth, am presupus că ne aflam în apropierea renumitului gheizer Old Faithful. Doar când ne-⁠am uitat pe hartă ne-⁠am dat seama că Old Faithful era la o depărtare de 80 de kilometri spre sud. Yellowstone este mult mai mare decât am crezut noi; acesta ocupă o suprafaţă de 900 000 de hectare.

Ca să ajungem la Old Faithful am ales drumul care şerpuieşte spre partea vestică a parcului. Pe acest traseu, turiştii trec prin cinci depresiuni cu gheizere. Nu după mult timp ne-⁠am obişnuit cu mirosul de sulf şi priveliştea cu vaporii ce se ridicau spre cer.

Asemenea milioanelor de persoane care vizitaseră Old Faithful înaintea noastră, am vrut să aflăm când avea gheizerul să arunce apă. Am crezut întotdeauna că acesta arunca apa cu o mare regularitate: la exact 57 de minute. Însă privind în jur am văzut un indicator care arăta că următoarea erupţie se prevedea la ora 12.47. Aceasta avea să fie după mai bine de o oră, iar ora indicată era doar o aproximaţie! L-⁠am întrebat pe Rick, un gardian al parcului, despre aceasta.

 „Marea regularitate a erupţiilor lui Old Faithful este doar un mit“, a spus el. „Intervalul dintre erupţii a variat, iar de-⁠a lungul anilor acesta s-⁠a mărit din cauza cutremurelor şi din cauza vandalilor care au aruncat tot felul de obiecte în gura de ieşire a apei. În prezent, intervalul dintre erupţii este, în medie, de 80 de minute. Personalul nostru nu poate prevedea decât o erupţie o dată.“

Acum era 12.30. Ne-⁠am îndreptat spre Old Faithful pentru a prinde următorul spectacol dat de gheizer. Sute de oameni stăteau în zona rezervată spectatorilor sau se deplasau spre gheizer. Old Faithful ne-⁠a făcut să aşteptăm zece minute. Dar, când a erupt, a fost de o frumuseţe ce nu putea fi imortalizată cu nici un aparat de fotografiat. După ce şi-⁠a curăţat gâtlejul aruncând de câteva ori apă, a luat avânt. Toţi aplaudau. Erupţia a durat în jur de trei minute, iar spre încântarea noastră a fost deosebit de înaltă. Apa şi stropii se ridicau şi cădeau într-⁠un crescendo, ajungând la o înălţime cuprinsă între 37 şi 46 de metri. Stropii de apă erau aruncaţi încoace şi încolo, luând diferite forme în lumina soarelui.

Când spectacolul s-⁠a terminat, am intrat în lobby-⁠ul hotelului din apropiere. Old Faithful însă continua să-⁠şi facă simţită prezenţa. Tot restul zilei, ori de câte ori se apropia momentul prevăzut al erupţiei, toţi oaspeţii întrerupeau orice activitate şi ieşeau ca să urmărească spectacolul. Câteva erupţii au durat foarte mult, fiind foarte înalte şi de o frumuseţe excepţională, îndeosebi una ale cărei jeturi de apă se profilau dansând pe cerul roşiatic al apusului de soare. Am văzut că bătrânul gheizer era într-⁠adevăr fidel.

„Pe întreaga planetă există mai puţin de 500 de gheizere, dintre care 300 se află în Yellowstone“, ne-⁠a spus Rick, gardianul parcului. „Iar 160 dintre acestea sunt în această mică vale, Upper Geyser Basin, care are o lungime de doar 2 kilometri. Alte gheizere apar şi dispar, sau, cu alte cuvinte, sunt active sau inactive, dar Old Faithful este mereu activ.“ Cu toate acestea, vecinul lui Old Faithful, Grand, aruncă jeturi până la o înălţime de 60 de metri.  Steamboat, alt gheizer, poate arunca apa până la 120 de metri înălţime, de trei ori mai sus decât Old Faithful, dar poate rămâne inactiv ani de zile. În zona Norris din Yellowstone, un gheizer numit Echinus îşi stropeşte din când în când admiratorii cu apă caldă.

Când fugi de un bizon

În dimineaţa următoare am consultat din nou un ghid turistic al parcului. Aici se spunea: „Apa clocotită se ascunde sub cruste subţiri ce se pot rupe uşor; temperatura apelor termale este apropiată punctului de fierbere sau chiar îl depăşeşte. În fiecare an s-⁠a întâmplat ca unii vizitatori care nu au urmat traseul marcat din zonele termale să sufere arsuri grave, iar unii chiar să moară în apa clocotită“. În alt ghid turistic se spunea: „Atenţie! Mulţi vizitatori au fost împunşi de bizoni. Un bizon poate cântări 900 de kilograme şi poate atinge o viteză de 50 de kilometri pe oră, de trei ori mai mare decât viteza cu care alergaţi voi“. Speram să nu fim nevoiţi să fugim de vreun bizon!

Pe drumurile din Yellowstone, animalele au prioritate. Când este zărit un animal, automobilele se opresc brusc şi se produc blocaje de circulaţie unde nici nu te-⁠aştepţi. Într-un loc, am ajuns tocmai la deblocarea circulaţiei în urma unui astfel de blocaj, iar turiştii urcau din nou în automobile. Când am întrebat o femeie la ce se uita toată lumea, ea a spus: „La un elan imens, dar acum a plecat“.

După aceea am urmărit nişte cerbi care încercau să-⁠şi convingă puii de două săptămâni să treacă o apă curgătoare. Coborau din munţi, unde iernaseră, şi se îndreptau spre zonele de altitudine mai joasă ale parcului. Puii nu voiau să treacă, nu erau încă pregătiţi. Mamele continuau să-⁠şi cheme puii, iar în cele din urmă aceştia au trecut.

„Micimea mea, neputinţa mea“

Apoi ne-⁠am deplasat cu maşina la Marele Canion al râului Yellowstone. Am coborât din maşină în diverse puncte de observaţie aflate la o înălţime de 360 de metri şi am privit, uneori fără să vrem, în jos. În jurnalul său de călătorie din 1870, Nathaniel Langford a vorbit despre „micimea mea, neputinţa mea“ în timp ce privea defileul lung de 32 de kilometri, cu pereţi de culoarea ocrului aprins. Ne-⁠am simţit şi noi la fel de mici şi de neputincioşi ca el.

În ziua următoare ne-⁠am îndreptat spre est. Din nou ne era dat să vedem o altă privelişte a parcului. Aici începeau pădurile de înaltă altitudine, iar drumul a traversat de două ori Cumpăna continentală a apelor. Vedeam în continuare bizoni, de multe ori stând în poziţia lor tipică, precum şi alte animale mari. Din păcate, nu am văzut nici un urs, altă  mare atracţie turistică a parcului Yellowstone. Ce s-⁠a întâmplat cu urşii?

De-⁠a lungul anilor, marea apropiere dintre oameni şi urşi a avut drept rezultat rănirea unor turişti sau chiar moartea acestora. Nici pentru urşi situaţia nu era dintre cele mai strălucite. Prin urmare, din anii ’70, Serviciul Parcului Naţional a eliminat locurile de depozitare a gunoaielor, punând astfel capăt dependenţei urşilor de alimentele oamenilor. Acest lucru a determinat întoarcerea urşilor în sălbăticie. Programul a avut succes. În prezent, urşii au o alimentaţie naturală şi sunt mai sănătoşi. Totuşi, ei continuă să întâlnească turişti în anumite locuri, cum ar fi Fishing Bridge (Podul de pescuit), unde interesele legate de hrană, odihnă şi pescuit ale omului şi ale ursului coincid.

Ne-⁠am propus ca Fishing Bridge să fie ultima noastră destinaţie. Aici parcul ne-⁠a rezervat ultima sa surpriză. În timp ce priveam peste lacul Yellowstone, cel mai mare lac de munte din America de Nord, spre culmile înzăpezite ale lanţului muntos Teton, am crezut pentru un moment că suntem în nordul Italiei; lacul şi aşezarea lui aveau aceeaşi măreţie alpină. Totuşi, nici urmă de urs.

Era timpul să plecăm din Yellowstone. Ne delectaserăm ochii şi inima, iar realitatea a depăşit aşteptările noastre.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 17]

Incendiile din 1988

În anul 1988, spre sfârşitul lunii iulie şi pe parcursul lunii august, mici incendii izbucnite în Yellowstone s-⁠au transformat rapid în opt focuri mistuitoare, care au depăşit orice efort uman de a le stinge. O cauză a fost seceta, deoarece vara anului 1988 fusese cea mai secetoasă din toată istoria consemnată a Parcului Yellowstone. Vânturile puternice au constituit altă cauză a răspândirii incendiilor. Rafalele de vânt, care atingeau o viteză de aproximativ 80 de kilometri pe oră, extindeau focul pe o distanţă de 20 de kilometri în fiecare zi. Tăciunii aprinşi erau purtaţi de vânt la distanţe foarte mari de locul incendiilor; pompierii nu mai văzuseră niciodată aşa ceva. Tăciunii purtaţi de vânt aprindeau noi suprafeţe.

În punctul culminant al luptei împotriva incendiilor au participat la operaţiunile de stingere a flăcărilor aproximativ 10 000 de pompieri civili şi militari, folosind peste 100 de maşini de pompieri, şi s-⁠au cheltuit 120 de milioane de dolari. Elicopterele şi avioanele-⁠cisternă au turnat 5 milioane de litri de produs de ignifugare şi 40 de milioane de litri de apă. În ciuda acestor eforturi, flăcările înaintau cu iuţeala fulgerului, trecând ca prin minune pe lângă câteva comunităţi de oameni. Zi de zi, nori groşi de fum pluteau în aer. Spre sfârşitul verii, parcul semăna cu un câmp de luptă. Abia la jumătatea lunii septembrie, după ce arseseră 600 000 de hectare, flăcările au început să se stingă din cauza aerului rece, a furtunilor de toamnă şi a ninsorilor uşoare.

Incendiile nu au adus aproape deloc daune populaţiilor de animale, iar numărul turiştilor a crescut într-⁠un ritm constant. Când s-⁠a ridicat fumul, frunzele toamnei au dat culoare peisajelor proaspăt descoperite, iar primăvara florile sălbatice au acoperit parcul în locuri în care nu mai fuseseră văzute până atunci. În următorii ani, arborii au început să crească din abundenţă şi au acoperit zonele care arseseră.

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Old Faithful

Lower Falls

[Provenienţa fotografiei]]

NPS Photo

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Râul Firehole

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Morning Glory Pool

[Provenienţa fotografiei]

NPS Photo