Când au aflat de interdicție, frații de la filială au trecut la acțiune. „Am mutat documentele confidențiale, stocul de literatură și fondurile filialei în locuri sigure de pe tot cuprinsul Jakartei, a spus Ronald Jacka. Apoi am mutat filiala într-un loc secret și am vândut discret clădirile fostei filiale.”

Majoritatea fraților locali au rămas activi și nu și-au pierdut curajul. Ei înduraseră încercări crunte înainte de interdicție și au continuat să se încreadă în Iehova. Dar unii frați nu au fost pregătiți. Fiindu-le teamă, câțiva bătrâni de congregație au semnat declarații prin care au fost de acord să nu mai predice. Alții au divulgat numele unor membri ai congregației. Filiala a trimis frați maturi pentru a întări congregațiile și pentru a-i ajuta pe cei care făcuseră compromis. De asemenea, John Booth, membru al Corpului de Guvernare, a vizitat Indonezia și le-a dat fraților cu multă iubire unele sfaturi oportune.

Era evident că Iehova, Marele Păstor, își întărea slujitorii (Ezec. 34:15). Bătrânii au început să se achite cu și mai multă conștiinciozitate de responsabilitățile lor și să participe cu și mai mult zel la lucrarea de predicare, iar vestitorii au găsit modalități de a predica în mod prudent (Mat. 10:16). Mulți frați cumpărau de la Societatea Biblică Indoneziană Biblii moderne, la prețuri accesibile și le ofereau locatarilor, profitând de ocazie pentru a anunța cu tact mesajul despre Regat când era posibil. Alții scoteau pagina cu drepturile de autor din publicațiile noastre și le distribuiau celor interesați. Mulți pionieri  au continuat să predice de la ușă la ușă pretinzând că sunt vânzători, la fel cum făcuseră frații dinaintea lor în timpul ocupației japoneze.

Apoi, în 1977, Departamentul Afacerilor Religioase a trecut din nou la atac, refuzând să înnoiască vizele de misionari pentru Martorii lui Iehova. Majoritatea misionarilor Martori au fost repartizați în alte țări. * Norbert Häusler, un misionar care a slujit împreună cu soția lui, Margarete, în Manado, Sulawesi de Nord, își amintește: „Sute de frați și de surori au venit la aeroport  să-și ia rămas-bun de la noi. În timp ce ne îndreptam spre scările avionului, ne-am oprit o clipă ca să privim înapoi. Erau toți adunați lângă pistă și ne făceau cu mâna, spunându-ne: «Mulțumim! Mulțumim că ați fost alături de noi!». Am urcat în avion și-am plâns”.

Pe măsură ce vestea despre interdicție se răspândea în tot arhipelagul, Comuniunea Bisericilor din Indonezia și-a îndemnat membrii să raporteze autorităților orice activitate desfășurată de Martori. Astfel, pe multe insule a început o perioadă de arestări și de interogări.

În Waingapu, insula Sumba, comandantul districtului militar a chemat 23 de frați în tabăra militară locală și le-a cerut să semneze o declarație prin care să renunțe la credința lor. Când frații au refuzat, comandantul le-a ordonat să se întoarcă în tabără ziua următoare, ceea ce însemna să meargă pe jos 14 kilometri dus-întors.

Când s-au prezentat la comandant a doua zi dis-de-dimineață, frații au fost chemați să se apropie unul câte unul și li s-a ordonat să semneze declarația. Când un frate refuza să semneze, soldații îl băteau cu ramuri cu spini. Soldații i-au bătut pe frați cu sălbăticie, astfel că unii dintre ei și-au pierdut cunoștința. În acest timp, ceilalți frați așteptau să le vină rândul. În cele din urmă, un frate tânăr pe nume Mone Kele a pășit înainte și a scris ceva pe declarație. Frații au fost dezamăgiți. Însă comandantul s-a înfuriat cumplit întrucât Mone scrisese: „Vreau să rămân Martor al lui Iehova pentru totdeauna!”. Mone a fost bătut cu cruzime și a ajuns în spital, dar a rămas integru pe plan spiritual.

Comandantul a încercat 11 zile să le știrbească fraților integritatea. Le-a ordonat să stea în picioare toată  ziua în soarele dogoritor. I-a obligat să meargă târâș câțiva kilometri și să alerge distanțe lungi cărând greutăți mari. Le-a pus o baionetă la gât și le-a ordonat să salute drapelul, însă ei au refuzat. Prin urmare, a ordonat să fie bătuți din nou.

În fiecare dimineață, frații se îndreptau cu pași greoi spre tabără, întrebându-se la ce alte torturi aveau să fie supuși. Pe drum, se rugau împreună și se îndemnau unii pe alții să rămână loiali. Și în fiecare noapte se întorceau acasă bătuți până la sânge, abia umblând, dar bucurându-se că i-au rămas loiali lui Iehova.

Aflând că frații erau maltratați, filiala a trimis imediat prin telegraf plângeri comandantului militar din Waingapu, comandantului districtului militar din Timor, comandantului diviziei din Bali, comandantului suprem din Jakarta și altor autorități guvernamentale importante. Întrucât acțiunile pline de cruzime ale comandantului districtului militar din Waingapu erau făcute publice în toată Indonezia afectându-i imaginea, acesta a încetat să-i persecute pe frați.

În anii care au urmat, nenumărați Martori din Indonezia au fost reținuți, interogați și bătuți. „Într-o zonă, mulți frați își pierduseră dinții din față când fuseseră bătuți”, își amintește un misionar pe nume Bill Perrie. „Când întâlneau un frate care încă avea dinții din față, ei îl întrebau în glumă: «Ești nou la adevăr sau ai făcut  compromis?».” În ciuda persecuțiilor, frații nu și-au pierdut bucuria și zelul în serviciul pentru Iehova.

De-a lungul a 13 ani, 93 de Martori au fost condamnați la închisoare, perioada de detenție variind de la două luni la patru ani. Însă faptul că au fost supuși la acest tratament abuziv le-a întărit și mai mult hotărârea de a-i rămâne loiali lui Iehova. După ce a ispășit o pedeapsă de opt luni de închisoare, Musa Rade i-a vizitat pe frații din zona sa pentru a-i încuraja să continue să predice. El a spus: „Închisoarea m-a învățat să mă bazez și mai mult pe Iehova și în realitate m-a întărit pe plan spiritual”. Nu este de mirare că unii observatori au zis: „Martorii lui Iehova sunt asemenea cuielor. Cu cât îi lovești mai tare, cu atât se înfig mai adânc”.