ERA anul 1948, când eu, soţia mea, Paula, şi fiica noastră am început să asistăm la întrunirile Martorilor lui Iehova din Blanco Arriba. Deşi trebuia să mergem pe jos 40 de kilometri dus-întors, n-am lipsit niciodată de la întruniri. M-am botezat împreună cu Paula în 3 ianuarie 1949.

După şase luni, câţiva membri ai congregaţiei, printre care şi eu, au fost arestaţi şi condamnaţi la trei luni de închisoare. Dormeam pe jos şi primeam o singură masă pe zi, care consta din banane verzi şi ceai. Când am fost eliberaţi, autorităţile ne-au ameninţat crezând că nu vom mai predica. Însă, când ne-am întors acasă, am participat din nou în secret la întruniri şi la lucrarea de predicare. Întrucât agenţii guvernamentali ne urmăreau tot timpul, ne întruneam în case particulare, pe plantaţii de cafea sau la ferme. Întrunirile nu se ţineau în acelaşi loc. De aceea, la  sfârşitul fiecărei întruniri, era anunţat locul următoarei întruniri. În lucrarea de predicare mergeam singuri, îmbrăcaţi în haine de lucru şi fără Biblie sau publicaţii biblice. Cu toate acestea, în perioada 1949–1959 am fost închis în şapte penitenciare şi am executat pedepse cuprinse între trei şi şase luni.

A trebuit să fiu foarte precaut deoarece eram urmărit chiar şi de unele rude. Deşi dormeam în munţi sau la ferme, am fost prins de câteva ori. Odată, am fost arestat şi trimis la Penitenciarul La Victoria din Ciudad Trujillo, unde am stat în celulă cu 50 sau 60 de deţinuţi. Aici primeam două mese pe zi: dimineaţa, mămăligă, iar la prânz, o porţie mică de orez cu fasole. Toţi fraţii din închisoare le predicau celorlalţi deţinuţi, iar întrunirile se ţineau cu regularitate. De obicei spuneam versete din memorie sau relatam experienţe din lucrarea de predicare.

Când am executat ultima pedeapsă, un soldat m-a bătut cu patul puştii, lovindu-mă în cap şi în coaste. Deşi sufăr şi în prezent din cauza acelei bătăi şi a altor abuzuri la care am fost supus, încercările prin care am trecut mi-au întărit credinţa şi hotărârea de a-i sluji cu perseverenţă lui Iehova.

Acum am 96 de ani şi sunt slujitor auxiliar. Deşi nu mai pot să mă deplasez pe distanţe mari, stau în faţa casei şi le predic tuturor celor care trec pe stradă. Pentru mine, speranţa Regatului nu este un vis, ci o realitate despre care predic de peste 60 de ani. Lumea nouă este la fel de reală ca în prima zi, când am auzit mesajul despre Regat. *