Cum a supravieţuit această carte?
Cum a supravieţuit această carte?
Scrierile antice au avut duşmani naturali: focul, umezeala şi mucegaiul. Biblia nu a fost scutită de asemenea pericole. Consemnarea despre modul în care a supravieţuit ravagiilor timpului pentru a deveni cea mai accesibilă carte ocupă primul loc printre scrierile antice. Această istorie merită mai mult decât un interes trecător.
SCRIITORII Bibliei nu şi-au gravat cuvintele pe piatră; nici nu le-au săpat pe tăbliţe rezistente de lut. Categoric, ei şi-au consemnat cuvintele pe materiale degradabile — papirus (obţinut din planta egipteană cu acelaşi nume) şi pergament (obţinut din piei de animale).
Ce s-a întâmplat cu scrierile originale? Probabil că au dispărut cu mult timp în urmă, majoritatea lor în Israelul antic. Eruditul Oscar Paret explică: „Ambele materiale de scriere [papirusul şi pielea] sunt ameninţate în egală măsură de umiditate, mucegai şi de diferiţi viermi. Ştim din experienţa de fiecare zi cât de uşor se deteriorează hârtia şi chiar pielea tare dacă sunt lăsate în aer liber sau într-o cameră cu igrasie“.1
Dacă nu mai există originalele, atunci cum au supravieţuit până în zilele noastre cuvintele scriitorilor Bibliei?
Păstrate de copişti meticuloşi
La puţin timp de la scrierea originalelor, a început producerea copiilor manuscrise. Copierea Scripturilor a devenit de fapt o profesiune în Israelul antic (Ezra 7:6; Psalmul 45:1). Dar şi copiile au fost realizate tot pe materiale degradabile. În cele din urmă, acestea au trebuit să fie înlocuite cu alte copii manuscrise. Când nu au mai existat originalele, aceste copii au devenit baza pentru traducerile ulterioare. Transcrierea copiilor a fost un proces care a continuat multe secole. Au schimbat oare în mod drastic textul Bibliei greşelile făcute de copişti de-a lungul secolelor? Dovezile arată că nu.
Copiştii de profesie au fost foarte devotaţi. Ei aveau un respect profund pentru cuvintele pe care le copiau şi erau, de asemenea, meticuloşi. Cuvântul ebraic tradus prin „copist“ este sophér, care implică noţiunea de numărare şi redare. Pentru a ilustra exactitatea copiştilor, să luăm exemplul masoreţilor *. Iată ce explică eruditul Thomas Hartwell Horne cu privire la ei: „Ei . . . calculau care este litera de la jumătatea Pentateuhului [primele cinci cărţi ale Bibliei], care este propoziţia de la jumătatea fiecărei cărţi şi de câte ori apare fiecare literă din alfabet [cel ebraic] în toate Scripturile ebraice“.3
Astfel, copişti iscusiţi s-au folosit de mai multe metode de verificare. Pentru a evita chiar şi omiterea unei singure litere din textul Bibliei, ei au mers până acolo încât numărau nu numai cuvintele copiate, ci şi literele. Să analizăm munca asiduă pe care o implica lucrul acesta: După cât se pare, ei au numărat în total 815 140 de litere în Scripturile ebraice!4 Un asemenea efort sârguincios a asigurat un grad mare de exactitate.
Cu toate acestea, copiştii nu au fost infailibili. Există vreo dovadă potrivit căreia, în pofida secolelor de recopiere, textul Bibliei a supravieţuit într-o formă demnă de încredere?
O bază solidă pentru a avea încredere
Există un motiv bine întemeiat de a crede că Biblia a fost transmisă cu exactitate până în zilele noastre. Dovada constă în manuscrisele existente — aproximativ 6 000 de manuscrise ale Scripturilor ebraice integrale sau parţiale şi în jur de 5 000 de manuscrise ale Scripturilor greceşti creştine. Printre acestea se află un manuscris al Scripturilor ebraice, descoperit în 1947, care ilustrează cu câtă exactitate s-a făcut copierea Scripturilor. De atunci, acesta a fost numit „cea mai mare descoperire contemporană a unui manuscris“.5
La începutul acelui an, în timp ce îşi supraveghea turmele, un tânăr păstor beduin a descoperit o grotă lângă Marea Moartă. Acolo a găsit mai multe ulcioare de ceramică, multe dintre ele goale. Însă, într-un ulcior astupat bine a găsit un sul de piele care fusese înfăşurat cu grijă într-o pânză de in şi care conţinea întreaga carte biblică a lui Isaia. Acest sul bine păstrat, dar uzat, părea că fusese recondiţionat. Tânărul păstor nici nu şi-a dat seama că sulul antic pe care îl ţinea în mâini avea să ajungă în cele din urmă în atenţia întregii lumi.
De ce era aşa de important acest manuscris? În 1947, cele mai vechi manuscrise ebraice complete care erau disponibile datau din jurul secolului al X-lea e.n. Însă acest sul data din secolul al II-lea î.e.n. * — fiind cu peste o mie de ani mai vechi *. Erudiţii erau foarte curioşi să compare acest sul cu manuscrisele realizate mult mai târziu.
În cadrul unui studiu, erudiţii au comparat cel de-al 53-lea capitol al cărţii lui Isaia din Sulul de la Marea Moartă cu textul masoretic realizat cu o mie de ani mai târziu. Cartea A General Introduction to the Bible (O introducere generală la Biblie) explică rezultatele acestui studiu: „Din cele 166 de cuvinte din Isaia 53, doar şaptesprezece litere sunt cu semn de întrebare. Zece dintre aceste litere nu pun decât o problemă de ortografie, care nu afectează sensul. Alte patru litere sunt schimbări stilistice minore, de exemplu, conjuncţii. Cele trei litere rămase alcătuiesc cuvântul «lumină», adăugat în versetul 11 şi care nu afectează mult înţelesul. . . . Astfel, după o mie de ani de transmitere, într-un capitol cu 166 de cuvinte nu există decât un singur cuvânt (trei litere) în discuţie, iar acest cuvânt nu schimbă în mod semnificativ înţelesul pasajului“.7
Profesorul Millar Burrows, care a lucrat ani de zile cu Sulurile de la Marea Moartă, a ajuns la următoarea concluzie în urma analizării conţinutului lor: „Multe diferenţe dintre . . . sulul lui Isaia şi textul masoretic pot fi considerate greşeli de copiere. Cu excepţia acestora, există, în genere, o concordanţă remarcabilă cu textul găsit în manuscrisele medievale. O asemenea concordanţă cu un manuscris atât de vechi oferă o mărturie sigură în favoarea exactităţii generale a textului tradiţional“.8
O „mărturie sigură“ poate fi oferită şi cu privire la copierea Scripturilor greceşti creştine. De exemplu, descoperirea în secolul al
XIX-lea a Codexului Sinaiticus, un manuscris pe pergament fin, care datează din secolul al IV-lea e.n., a ajutat la confirmarea exactităţii manuscriselor Scripturilor greceşti creştine realizate secole mai târziu. O bucată de papirus cu un fragment din Evanghelia lui Ioan, descoperită în districtul Faiyūm (Egipt), datează din prima jumătate a secolului al II-lea e.n., după mai puţin de 50 de ani de la scrierea originalului. Aceasta fusese păstrată timp de secole în nisipul uscat. Textul corespunde cu cel găsit în manuscrisele realizate mult mai târziu.9Dovezile confirmă astfel marea exactitate ce i-a caracterizat, de fapt, pe copişti. Cu toate acestea, ei au făcut şi greşeli. Nici un manuscris nu este fără greşeală, inclusiv Sulul de la Marea Moartă al lui Isaia. Chiar aşa stând lucrurile, erudiţii au putut găsi şi corecta asemenea îndepărtări de la original.
Corectarea greşelilor făcute de copişti
Să presupunem că 100 de persoane au primit însărcinarea de a face o copie scrisă de mână a unui document foarte lung. Fără îndoială, cel puţin unii copişti vor face greşeli. Cu toate acestea, ei nu vor face aceleaşi greşeli cu toţii. Dacă ar trebui să luaţi toate cele 100 de copii şi să le comparaţi cu mare atenţie, aţi putea să separaţi greşelile şi să stabiliţi textul exact al documentului original, chiar dacă nu l-aţi văzut niciodată.
În mod asemănător, copiştii Bibliei nu au făcut cu toţii aceleaşi greşeli. Deoarece acum au la dispoziţie literalmente mii de manuscrise biblice pentru o analiză comparativă, textologii au avut posibilitatea de a remarca greşelile, de a stabili textul original şi de a nota corecturile necesare. În urma acestui studiu atent, textologii au întocmit texte de referinţă în limbile originale. În aceste ediţii exacte ale textului grecesc şi ebraic au fost acceptate cuvintele asupra cărora s-a stabilit de comun acord că sunt cele originale, deseori specificându-se la notele de subsol variante sau citiri alternative care există poate în anumite manuscrise. Ediţiile exacte realizate de textologi sunt cele folosite de traducătorii Bibliei pentru a traduce Biblia în limbile moderne.
Astfel, atunci când citiţi o traducere modernă a Bibliei, există motive suficiente de a avea încredere că textul ebraic şi grecesc pe care se bazează traducerea redă cu o fidelitate remarcabilă cuvintele scriitorilor originali ai Bibliei. * Consemnarea referitoare la modul în care Biblia a supravieţuit după mii de ani de recopiere cu mâna este cu adevărat extraordinară. Sir Frederic Kenyon, care a fost mult timp conservator la British Museum, a putut aşadar afirma: „Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, în esenţă, textul Bibliei este sigur . . . Lucrul acesta nu se poate spune despre nici una dintre celelalte cărţi ale antichităţii“.10
[Note de subsol]
^ par. 8 Masoreţii (care înseamnă „Maeştrii tradiţiei“) erau copişti ai Scripturilor ebraice care au trăit între secolele al VI-lea şi al X-lea e.n. Copiile manuscrise pe care le-au realizat au primit denumirea de texte masoretice.2
^ par. 14 Î.e.n. înseamnă „înaintea erei noastre“. E.n. înseamnă „era noastră“, numită adesea A.D., adică Anno Domini, care înseamnă „în anul Domnului“.
^ par. 14 În Criticismul textual al Bibliei ebraice, de Emanuel Tov, se spune: „Cu ajutorul testului cu Carbon 14, 1QIsaa [Sulul de la Marea Moartă al lui Isaia] este datat acum între 202 şi 107 î.e.n. (data paleografică: 125–100 î.e.n.) . . . Metoda paleografică amintită, care a fost îmbunătăţită în ultimii ani şi care permite o datare sigură pe baza unei comparaţii a formei şi a poziţiei literelor cu surse externe cum ar fi monedele şi inscripţiile datate, s-a dovedit a fi o metodă relativ demnă de încredere“.6
^ par. 22 Bineînţeles, traducătorii pot fi mai mult sau mai puţin riguroşi în ce priveşte respectarea textelor originale în ebraică şi greacă.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 8]
Biblia a rămas neschimbată datorită unor copişti iscusiţi
[Legenda fotografiilor de la pagina 9]
Sulul de la Marea Moartă al lui Isaia (prezentat în facsimil) este, de fapt, identic cu textul masoretic realizat cu o mie de ani mai târziu